Patriotismul între plus și minus – Dumitru MONACU, scriitor

Cam de fiecare dată când critic unele metehne păgubitoare ale românașilor mei se găsește câte-un amic sau câte-un cunoscut să mă înfiereze cu mânie aproape proletară că nu sunt patriot. Acesta este motivul pentru care azi o să despic în patru acest cuvânt folosit de multe ori aiurea de către o groază de compatrioți. Pentru unii, a fi patriot înseamnă a-ți pune drapelul la poartă de 1 Decembrie, a țipa în gura mare tot de ziua patriei, „Trăiască România!”, a lăuda unele nemernicii făcute altor nații, a băga sub preș gogomăniile evidente ale unor conaționali sau a multiplica într-atât lucrurile bune încât ai fi tentat să crezi că România e buricul pământului. Toate aceste atitudini poartă de fapt ștampila demagogiei și a fariseismului. Ce fel de patrioți sunt aceia care, de la tribună, asemeni lui Cațavencu udă cu lacrimile lor de crocodil îmbuibat trei rânduri de batiste gândindu-se la țărișoara lor pe care au vândut-o pe doi lei și de la care au supt și ultima picătură de miere? Ce fel de patrioți sunt aceia care în cazuri evidente nu vor să accepte realitățile cotidiene care ne dezavantajează în fața altor popoare? Ce fel de patrioți sunt aceia care fac din țânțar armăsar și amplifică bolnăvicios de mult puținele lucruri bune care se mai petrec azi în România? Răspunsul la aceste întrebări e unul singur: nu sunt patrioți ci farisei care, prin atitudinea lor aparent naționalistă și patriotardă, nu vor altceva decât să dea bine la cei cu care interacționează. O chestie de amor propriu ieftin combinat cu un egocentrism infantil grefat pe patriotismul de dugheană. A fi patriot nu înseamnă nici a te minți pe tine și nici pe ceilalți atunci când este vorba de anumite trăsături, figuri sau evenimente din viața neamului tău care dau cu minus. Dimpotrivă! Înseamnă asumarea celor rele în aceeași măsură în care trebuie să ne iubim valorile naționale, neamul, glia, limba, portul  și obiceiurile. Pentru că viața unui popor ține atâta timp cât acesta are un teritoriu, o limbă și datini care atestă continuitatea sa pe scena istoriei. Apoi, patriotismul nu se afișează ostentativ și nu se strigă în gura mare cu bătăi tumultoase în piept pentru că locul lui, al patriotismului, este în suflet, în inimă, în creier și nicidecum pe vârful limbilor spurcate ale unora. Și dacă tot veni vorba despre limbă, dintre toate reperele care caracterizează existența unui popor, aceasta este cea mai evidentă, mai pregnantă și mai la vedere. Poți fi poliglotul lumii, de gândit gândești într-o singură limbă și firește, aceea e limba țării tale. Din acest motiv, lingviștii, scriitorii, toți cei care folosesc cuvântul ca armă, unealtă sau mângâiere,sunt, prin definiție, patrioți. Din păcate, mai ales în mediul politic, patrioții apar ca ciupercile după ploaie numai cu prilejul unor festivități specifice și anume: ziua limbii române, a drapelului sau a patriei, pe 1 Decembrie. În rest, România nu reprezintă pentru ei altceva decât satul fără câini de unde, la umbra legilor concepute special pentru asta, ne fură și preșul din fața ușii. Țara e bună doar atâta vreme cât le poate umple conturile și portofelele. O altă categorie de așa-ziși patrioți sunt fariseii, adică acei compatrioți ai noștri care se bat cu cărămida în piept că sunt români adevărați când se află în public iar atunci când nu-i vede nimeni admiră în secret tot ce vine de la Est sau de la Vest fără să miște un deget pentru această țară, considerând că ea, patria are datorii față de ei și nu invers. În același context i-aș așeza și pe românii care muncesc afară, respectă cu strictețe legile țărilor în care trăiesc iar atunci când se întorc în vacanțe „uită” că nu trebuie să arunce mucurile de țigară pe jos, să parcheze ilegal sau să perturbe liniștea și curățenia, folosind un discurs cumva patriotard: „Sunt acasă, sunt în țara mea, fac ce am chef!” Nu, domnișorilor, nu este deloc corectă o asemenea atitudine. Țara trebuie iubită, țara trebuie respectată, țara trebuie susținută de fiecare dintre locuitorii ei. Așa cum creștinii apără și preamăresc biserica, așa cum soțul iubitor are grijă permanentă și necondiționată de femeia și de copilul lui. Asta înseamnă patriotism și nu altceva!