Trecând acum câteva zile pe bulevard prin fața sediului decedatei Alianțe Pentru Patrie (APP) situat în clădirea fostului Centru Militar, privirea mi s-a înțepenit pe portretul de haiduc modern al lui Liviu Dragnea, care din geam scruta probabil viitorul de aur al patriei. Instantaneu, am gândit că decizia liderului fantomatic al formațiunii, Codrin Ștefănescu, de a-l alunga din echipa de umbre rătăcite pe Livucu a fost trimisă la Botoșani ori cu Poșta Română ori cu CFR-ul și drept urmare va sosi pe meleagurile noastre cam prin preajma Crăciunului, dacă e să ținem cont de vitezele de reacție și de acțiune ale celor două regii de stat. Dar nu despre așa ceva vreau azi să vă vorbesc, ci despre acea relație ciudată dintre doi sau mai mulți oameni de partid, numită academic „prietenie politică”. Știm foarte bine că Liviu Dragnea și Codrin Ștefănescu erau prieteni la cataramă. Nu, nu Viorel, acela are alți prieteni politici mai galonați și mai … „tresați”! Cum spuneam, între cei doi foști pesediști era iubire și armonie aproape ca între un soț și-o soție. Nu vă gândiți la alte lucruri! Ei erau prieteni politici și atât, iar „divorțul” cu năbădăi care s-a abătut asupra lor nu face altceva decât să ne lumineze ce hram poartă, ce sunt și cum funcționează prieteniile politice. După cum remarcam mai sus, denumirea acestui tip de relație ar trebui să ne ducă cu gândul la GIO-urile procurorilor (grup infracțional organizat) și nicidecum la o relație frumoasă, cinstită și onestă dintre doi sau mai mulți oameni. Și la nivel local a fost și este în mare vogă acest gen de prietenie care sfârșește invariabil prin a se transforma în WC public, partenerii aruncându-și unii în alții olițele de noapte pline ochi cu tot felul de măgării la care au fost, vremelnic, părtași. Părtași întru interes, normal. Prima relație de acest gen care îmi vine acum în minte e marea frăție dintre Florin Țurcanu și Liviu Câmpanu din anii 2005-2007. Frații Petreuș erau caricaturi pe lângă ei. Împreună la orice bine, cei doi au ajuns la cuțite prin 2008, când, de altfel, Florin, cum l-a prins pe Liviu cu pantalonii pe vine, cum l-a executat însușindu-și șefia partidului. În tabăra adversă – sau mă rog, aliată! – pacea și prietenia se instalase atât de adânc între Macaleți, Budăi, Federovici, Huncă, Rotaru și Ciofu, încât gândeam că peste ani (cât mai mulți, sper!) cei șase își vor rezerva o alee întreagă la Pacea spre a fi și după neființă împreună. Dar surpriză! Prietenia politică s-a risipit în buza alegerilor din 2020, când unii dintre ei au fost dați la „scădere” pentru a face loc altora, mai ortomani, cu … mioare mai multe, asta așa ca să ne respectăm sorgintea și destinul nostru de natură mioritică. Avem totuși un caz la noi, la Botoșani, unde prieteniile politice nu s-au putut lega indiferent de miză, eforturi sau conjuncturi. E vorba de peneliști și pedeliști, care s-au suportat (și încă se mai suportă unii și azi, la aproape 10 ani de la contopirea nefirească!) deși incompatibilitățile dintre ei depășesc ca mărime vârful Everest! Singurul caz de „împrietenire politică” a avut-o în prin plan pe profesoara Ada Macovei, care a găsit suficiente puncte comune încât să pună bazele unei statornice colaborări cu niscaiva peneliști. Cu siguranță mai sunt și alte multe exemple de „prietenii politice” finalizate cu aruncarea lăturilor în cap, dar mă opresc aici cu enumerarea cazurilor locale. La nivel național am consemnat în ultimul an și gâlceava dintre două suflete aproape pereche (politic vorbind, evident!). E vorba despre Șoșoaca și Simion, care au dat efectiv cu piciorul unei relații bazată pe … pe interese, că acesta este de fapt sistemul osos al unei prietenii politice. Nu idei comune, nu țeluri comune, nu empatie și nici măcar simpatie. De altfel, din moment ce nici de idei politice nu poate fi vorba (doctrine, crezuri, idealuri? – vorbe-n vânt!) ce altceva i-ar mai putea apropia în afară de Măria sa, Banul? Totul, absolut totul într-o prietenie politică e bazat pe interesul de moment. Viitorul nu are nici timp de conjugare și nici spațiu de desfășurare. De aceea când aud pe câte unii prezentându-și cunoștințele drept „prietenii mei politici”, prima întrebare care îmi vine în minte este următoarea: „Oare unde vor ăștia să dea atacul și cât de grasă este prada?” Și instantaneu îmi păzesc traista …
