Ne-am făcut un obicei din a înjura cu mare ușurință Parlamentul în întregul său, Guvernul cu toate „descentralizatele” sale, greoiul și ineficientul aparat administrativ local, într-un cuvânt politicienii. Cine sunt ei, cum ajung să coaguleze ura maselor, cum se topesc ei în masa aceea ocultă îndreptată parcă anume împotriva celor care i-au ales? Cum ajung să se transforme din bunii colegi de serviciu de până mai ieri, din vecini cumsecade sau din profesioniști sârguincioși în combinagii, aranjori și mincinoși?
Este o enigmă despre care filozofii, psihologii și sociologii au scris sute de tratate, dar fără a reuși să lămurească pe deplin această transformare miraculoasă. Noi nu avem încă politicieni profesioniști deși, iată, generațiile s-au schimbat și foștii activiști ai partidului comunist au ieșit din scenă. În urma lor, școlile politice – și avem destule, prin toată țara – au format tineri care nu reușesc să facă o carieră politică liniară, curată, la vedere. Cu unele excepții, politicienii zilelor noastre provin din meserii sau ocupații dintre cele mai obișnuite.
Alegătorii îi văd, îi cunosc, presa le disecă biografiile până în cele mai mici amănunte și, cu toate acestea, transformarea se produce repede și brutal, nu durează mai mult de câteva luni de la accederea în Parlament, Guvern sau la vârful administrației locale și hop, apare „homo politicus”. Cu altă ținută, altă atitudine și alt discurs, de parcă le-ar pune tuturor ceva în mâncare. Sau de parcă ar fi supuși unui curs intensiv și extrem de coercitiv de dresură politică.
De peste 30 ani, fiecare ciclu electoral se încheie cu sudalme, insulte și acuzații grave la adresa celor aflați în funcții, se fac și desfac sumedenie de partide, cele mari fac aripioare, cele mici se unesc și, cu toate acestea, de fiecare dată, după numai un an totul arată și funcționează ca înainte de alegeri. Fiindcă este timp, mai sunt aproape doi ani până la alegeri, procesul acesta se află chiar acum în plină desfășurare. Politicienii nu mai sunt aceiași, alegătorii – nici ei, dar scena politică de la noi nu se deosebește cu nimic față de cele din anii ‘90 sau 2000.
Șase partide care fie nu au trecut testul electoral sau nici măcar nu existau la data alegerilor, au reprezentanți în Parlament. Votați inițial sub alte sigle, cu alt discurs, cu alte promisiuni sau nici măcar votați de cineva, zeci de parlamentari de azi decid în numele unor cetățeni care nu i-au mandatat vreodată pentru ceea ce fac acum. Ca să nu mai vorbim despre hidoasa alianță stânga-dreapta care conduce netulburată țara, deși înainte de alegeri membrii celor două partide se spurcau ca drojdierii în ușa crâșmei. Și despre care se spune că este posibil să candideze în viitor pe liste comune!
Fostul președinte al PNL, Ludovic Orban, conduce azi o formațiune care se autointitulează Forța Dreptei și care a racolat 14 foști parlamentari liberali. Cam pe aceeași parte a eșichierului, dar mai spre centru, a apărut REPER, condus de europarlamentarii Dragoș Pâslaru și Ramona Strugariu și constituit din 11 demisionari ai fostei uniuni USR/PLUS. Pe lângă aceste despărțăminte, mai mari și mai notorii, au apărut în Parlament S.O.S. România, Alternativa Dreaptă, Partidul Neamului Românesc și Alianța Pentru Patrie.
Ultimele patru par să fie un fel de replici naționaliste la primele două, cam cum înființau securiștii lui Iliescu la foc automat câte o alternativă pentru fiecare partid cu adevărat democratic, astfel încât confuzia să zădărnicească orice avans al adversarilor sistemului patronat de foștii activiști. Cel mai probabil, apele se vor limpezi în scurt timp. Până atunci însă, lipsa unei legi care interzică asemenea practici va consolida aceste mișcări, iar rezultatul nu este greu de întrevăzut: un dezinteres masiv din partea alegătorilor.
