Despre nunți, botezuri, înmormântări – Dumitru MONACU, scriitor

Dacă v-ați gândit cumva că titlul editorialului are vreo legătură cu filmul românesc purtând (aproape) același nume produs în 2022, v-ați înșelat amarnic. Așadar, nu va fi o recenzie a unui act artistic, ci a unui mod de viață specific românilor în general și botoșănenilor în particular. S-o luăm așadar, metodic, și să începem cu nunțile. Pe raza municipiului reședință de județ sunt construite vreo zece săli de festivități, care pot găzdui cu mult peste 300 de meseni. Adică de nuntași, mai exact. Comparativ cu nunțile de pe alte meleaguri, la noi la români nici nu se poate pune problema să ai o asistență de câteva zeci de oameni. Nu, categoric, nu! Ar fi o nuntă de doi bani! Așadar, nunțile trebuie să adune la un loc cinci, șase sau chiar mai multe sute de invitați ca să poată intra în categoria „nunta verii”, a anului sau a secolului, așa cum le place unor jurnaliști de scandal să numească aceste adunări populare. Dacă e bine sau e rău, nu o să-mi dau eu cu părerea, deși aș înclina mai mult spre varianta a doua. Și când spun asta, mă gândesc la faptul că acea vorbă „sărac, dar fudul” sigur s-a născut pe meleagurile noastre. Dacă ai norocul de câteva nunți de acest gen într-un sezon, atunci ia-ți gândul de la a-ți schimba mașina, a-ți petrece un concediu la mare sau a-ți renova casa. De altfel, circula o glumă pe net cum că Ion Țiriac ar fi declarat că are o așa avere pentru că nu s-a dus la nicio nuntă! Pe de altă parte, e adevărat că toate se fac cu oameni, că tinerii însurăței au nevoie de o piatră de temelie consistentă la intrarea în viață ca familiști. Cu toate acestea, cred că fanfaronada, fala, fudulia sunt la mare preț printre ai noștri concetățeni care organizează astfel de evenimente. Evenimente care se perpetuează în timp fără a pierde absolut nicio liniuță din încărcăturile anterioare. E o competiție asiduă între generații, între neamuri și între locuri mai ceva ca la Jocurile Olimpice: Citius, Altius, Fortius, adică „mai rapid, mai înalt, mai puternic”.  Sau, mai corect spus, orice nuntă din acest an o eclipsează pe cea de anul trecut și va păli în fața celei de anul viitor. Și fără să vreau, ajung la acel motor al dezvoltării omenirii care se numește comparație. Occidentalii au averi nemăsurate, proprietăți, bani grupir și totuși nunțile lor sunt mult mai sărăcăcioase (!), decente și simple comparativ cu ale noastre, fudulii cei săraci. Dar nu numai cu nunțile noastre îi dăm gata pe serbezii și plicticoșii vestici. Înmormântările noastre, de exemplu, sunt concepute în același registru sau chiar mai abitir! Pompă, emfază, pomeni, praznice scumpe, toate acestea nu o să le vedeți nicicum la insipizii din Vest. La noi, membrii familiei nu mai au nicio tragere de inimă să verse o lacrimă pentru cel dispărut dacă le vine atunci pe moment în minte cât au cheltuit ca să-l îngroape. Și pe lângă toate cheltuielile unei înmormântări, mai apare o problemă: a locului de veci! La noi la Botoșani, se știe, la cimitirul Pacea nu mai există locuri. S-a mai mărit cumva „capacitatea” cimitirului „Eternitatea”. Cu toate acestea, e o întreagă aventură căutarea și obținerea unui loc de veci. Moda aceasta cu monumente uriașe de beton este, consider eu, una din principalele cauze ale crizei locurilor de veci. Că dacă s-ar fi mers pe tradiționala variantă cu cruci de lemn care să reziste maximum o sută de ani, ar fi încăput în cimitir mult mai multă lume, acolo fiind locul unde nimeni nu se mai ceartă de la avuții, de la pământ sau confort. De altfel, nu trebuie să fii mare filozof să înțelegi că de la a treia generație încolo, foarte puțini trăitori vor mai aprinde o lumânare pentru stră sau stră-străbunici. Mă plimbam zilele trecute pe aleile frumos aranjate din cimitirul „Pacea” și îmi venea să zâmbesc cum unii urmași au ținut să specifice pe crucile de beton sau de marmură nu numai numele și anii de viață, dar și profesia celui dispărut. Preot, profesor, medic, ofițer, inginer, magistrat, jurist, economist, toate aceste funcții specificate nu mai reprezintă nimic acolo unde oamenii sunt cu adevărat egali. Pentru cine contează o cruce uriașă, o carte de vizită pompoasă sau un buncăr de beton? Pentru morți? Absolut deloc. Doar pentru vanitatea și orgoliul unora care nu realizează că acolo la Pacea, la Eternitatea sau știu eu la care cimitir, este singurul loc de pe Pământ unde oamenii sunt egali. Preotul cu hoțul, profesorul cu elevul, medicul cu pacientul, ofițerul cu soldatul și așa mai departe… Chiar și săracul cu fudulul!