Povestea vorbei – În lumea teatrului

0

Vechea tragedie greacă era formată din trei părți: începea cu un prolog, care preceda intrarea corului în scenă și în care publicul era informat în legătură cu ceea ce avea să se întâmple, tot acum făcându-se apel și la bunăvoința spectatorilor. Prologul era rostit, de regulă, de către un actor ce interpreta rolul unui zeu. Urmau părțile interpretate de cor și la final pasajele jucate de actori, cele în care avea loc acțiunea propriu-zisă, corespunzând oarecum ”actelor” din teatrul modern. Aceste ”acte” erau numite epeisodion, adică parte interpusă între două intrări ale corului (în greaca veche eisodos însemna ”intrare”). Din acest epeisodion derivă cuvântul episod, însemnând fragment dintr-o operă narativă ori dramatică.

Așa cum aminteam cu alt prilej, în teatrul antic grecesc dansul avea un rol foarte important. Legătura dintre text și dans este relevată de cuvântul strofă, prin care înțelegem astăzi partea unei poezii. La începuturi, cuvântul (în forma grecească strophe) desemna partea cântată de cor în timp ce acesta se deplasa de la stânga la dreapta scenei.

Întreținerea teatrului era dată pe seama unui architekton, care percepea prețul de intrare, în schimbul căruia dădea spectatorului un jeton de plumb. Cu banii astfel încasați, arhitectul trebuia să întrețină și să repare teatrul.

Zeii apăreau în multe dintre tragediile grecești, lucru firesc atâta vreme cât tragedia, având origine religioasă, nu excludea nicidecum lumea zeilor. Marele Homer, de la care s-au inspirat din belșug tragedienii greci, încât Eschil declara, la un moment dat, că tragediile sale nu sunt decât rămășițe de la ospățul lui Homer, folosea din plin intervențiile divine; zeii îi conduc pe oameni, îi inspiră, îi ajută sau le pun piedici, precum în Iliada sau Odiseea. Intervențiile divine în tragediile grecești au dat naștere unei alte expresii folosite astăzi, deus ex machina (”zeul din mașină”). Inițial, expresia consacrată în forma sa latină desemna coborârea pe scenă a actorilor ce îi interpretau pe zei, cu ajutorul unei macarale numite mekhane. Aceasta era fabricată din grinzi de lemn și un sistem de scripeți și era folosită pentru ridicarea sau coborârea unui actor prin aer, având menirea de a sugera zborul zeului întruchipat de respectivul actor. Dispozitivul îi aducea în fața spectatorilor, de sus, pe zei și a fost folosit și de către Eschil și de către Euripide. Aristotel a fost primul care a folosit un termen grecesc echivalent cu expresia deus ex machina, pentru a descrie tehnica prin care cu ajutorul acestui dispozitiv se rezolva intriga tragediilor. Astăzi, folosim expresia cu sensul de rezolvare bruscă, neașteptată, a unui conflict, prin intervenție divină.

Să menționăm, la final, că mai mult de jumătate dintre tragediile lui Euripide folosesc o rezolvare la final prin intermediul lui deus ex machina, fapt satirizat de către Aristofan în una dintre comediile sale în care macaraua, la final, îl aduce pe scenă chiar pe Euripide, întruchipat de către un actor. La rândul său, mult mai târziu, Shakespeare folosește dispozitivul în piese precum ”Cum îți place?”, ”Pericle, prințul Tyrului” sau ”Cymbeline”.

 

Prof. dr. Daniel BOTEZATU

 

 

 

Dispozitivul în formă de macara folosit în tragediile grecești pentru ”deus ex machina”

 

Deja ai votat!
se încarcă...