În Addenda din „Amintiri din Junimea”, Iacob Negruzzi îi acordă lui Petru Missir șase rânduri: „Missir Petru. Născ. în Roman, în 5 oct. 1856, în Junimea din 1880. Autor de aforisme, apărate cu mult foc de el însuşi în Junimea. În urmă, autor de scrieri știinţifico-literare. Până acum (1884) junimist înfocat. Râsul lui e aşa de grozav, încât Lambrior zicea că seamănă cu un clocot: «Clocoteşte Missir!» însemnează că râde” (I. Negruzzi, Amintiri din Junimea, București, 2011, p. 297). Astfel se dezvăluia în Junimea „literatul” Missir, doctor în drept la Universitatea din Berlin, membru în comisiile pentru negocierea unor convenții, reprezentantul României la conferințele de drept internațional, membru asociat al Institutului de Drept Internațional, membru de onoare al Academiei Române și protectorul lui Eminescu. Pentru Petru Missir, cele două posturi, de literat și de cugetător, se delimitau clar – într-un comentariu la lucrarea lui C.A. Cuza depusă pentru obținerea Catedrei de economie politică și finanțe a Facultății de Drept de la Universitatea din Iași, el aprecia: „Astfel se descoperă, fără voe, poetul și literatul, cu imaginație vie, mai presus decît cugetătorul cumpătat, căruia îi trebue adevăruri simple și bătătoare la ochi, cum este în genere adevărul real” (Raport prezentat Universității din București asupra lucrărilor depuse pentru obținerea Catedrei de economie politică și finanțe a Facultății de Drept de la Universitatea din Iași, București, 1900, p. 20).
Cu Eminescu a făcut parte din aceleași societăți, România Jună și Junimea, a împărtășit aceleași idei. Uneori – și se pare că doar în jocurile Junimii – , se puteau afla în tabere diferite:
„Proces-verbal
Astăzi, în 2 Aprilie 1877, subsemnații, membrii ai Societății Junimea, apreciind rezultatul resboiului ce este a se începe între Rusia și Turcia, ne-am împărțit în două tabere. Tabăra întîia crede că Rusia va fi învingătoare; eară tabăra a doua susţine că Turcia va birui. Fiecare membru din tabăra ce va pierde prinsoarea se îndatoreşte a plăti un napoleon taberei ce va fi ghicit rezultatul resboiului.
TABĂRA ÎNTÎIA: B. Conta, M. Eminescu, I. Creangă, P. Verussi, S. Bodnărescu, I.M. Melik, M. Pompiliu, Petre Grigoriu.
TABĂRA A DOUA: S.G. Vărgolici, P.P. Carp, P.V. Missir, A. Naum, D.I. Rosetti, V. Pogor, Micheru” (după: A.Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, București, 1978, p. 195).
Dincolo de jocuri, grija față de Eminescu prima întotdeauna. Pe 30 august 1884, deși îl găsise pe Eminescu „mult mai bine”, „mai vesel”, P. Missir îi scria, cu neliniște, lui T. Maiorescu: „…în această toamnă trebuie să știm ce se face cu Eminescu. Sau i se poate găsi ceva, sau dacă cotizațiile trebuie să urmeze mai departe, atunci trebuie să știm, pentru ca să le spunem celor ce le plătesc și să se continue pe atît pe cît fiecare poate și vrea să dea, fără să se simtă îngreunat”. Îi solicita lui T. Maiorescu: „Vă rog dar, d-le Maiorescu, să aveți bunătate să-mi spuneți ce să fac” (Ei l-au văzut pe Eminescu, Cluj-Napoca, 1989, p. 372). Cu un an înainte, în 1883, Petre Missir fusese desemnat „pentru perceperea obolului junimist la Iași” pentru Eminescu.
Acesta era Petre Missir, al cărui portret îl făcea Nicolae Iorga: „Orice rînd a scris era gîndit, orice cuvînt a rostit cuprindea îndatoriri morale, orice cauză a apărat credea într-însa. (…) A fost din vremea oamenilor întregi, cari, știind puțin din orice, știau mai bine ce-ți alegeau îndeosebi. Și, cu toate acestea, atîta ironie cîtă trebuie ca să-ți dai seama că în nimic nu putem ști tot și nu putem crea definitiv, că e o lipsă de respect față de misterul care învăluie trecătoarea noastră ființă a crede că l-ai străbătut cu cîtă fugară înțelegere ni s-a dat” (N. Iorga, Oameni care au fost, II, București, 1967, p. 248-249). Acest mod de a fi și a înțelege lucrurile îl făceau să se întrebe, retoric, într-un comentariu, publicat în Convorbiri literare (XXV, p. 223), preluat de Hotarul (nr. 7, 1933, p. 11), păstrat astăzi în Fondul Documentar Ipotești:
„Cine-ar fi crezut în 1874 că în mai puțin de zece ani se va efectua o schimbare însemnată în opinia publică a Românilor din Ardeal în ceea ce privește societatea Junimea din Iași?
Cine-ar fi crezut că ortografia fonetică va dobândi dreptul de cetățenie în Ardeal, că tinerii noștri camarazi Neagoe, Făgărășanu, Octavian Blajan și alții, stabilindu-se în România se vor convinge atât de departe de nedreptatea ce i se făcea lui Maiorescu și se vor grupa în jurul său?
Cine ar fi putut presupune că nu mai departe decât în 1882 Societatea România Jună din Viena va aprinde tămâie pe altarul literaturii române pentru meritele Junimei, prin organele Tinerilor ardeleni I.T. Mera, S. Halița, I.C. Panțu, S.S. Albini, N. Popovici și alții cu ocazia unei aniversări a Convorbirilor Literare”.
