Despre Ioan Dospinescu, în ale cărui case se întâmplase, probabil prin 1874, să se afle Eminescu, scria, în „Jurnalul Junimii”, Iacob Negruzzi:
„Născ. la Poiana Cârnului (jud. Vaslui), în 4 martie 1849. În Junimea, de la 1875. N-a scris nimic. De când roşii (guvernul liberal) sunt la putere, apare foarte rar în Junimea, dar la Aniversări nu lipseşte. Mort în 1892” (Humanitas, 2011, p. 282).
Întâmplarea îi fusese relatată lui C. Săteanu de colonelul pensionar Gorgos și pare că nu a mai apărut publicată în altă parte decât în „Viitorul” din 1 noiembrie 1935 (nr. 8340, p. 1-2) cu titlul „Amintiri. Un client al lui Eminescu”:
„Într-un rând venise multă lume la Dospinescu și se anunțase că va fi vizitat în acea seară de Eminescu de curând reîntors din Germania.
Invitația lui Dospinescu a avut răsunet între amicii săi, căci toți erau curioși să cunoască pe tânărul poet, ale cărui geniale inspirațiuni apărute în revista «Convorbiri Literare» au stârnit atâta admirație.
Poetul era în excelente dispoziţiuni, căci după prezentările făcute s’a iscat o discuţiune referitoare la cultura franceză şi cea germană. Eminescu, care studiase pe filosofii germani, începu o adevărată prelegere expunând concepţiile filozofice germane şi provocând interesul întregei asistenţe. Printre cei prezenţi se afla şi Frangulea care, de origine greacă, era un mare patriot, un mare admirator al culturei atheniene și nu accepta nici-o altă cultură pe care n’o putea nu egala, dar nici măcar compara cu vechea cultură greacă. Când Eminescu începu să înșire pe maeștrii mai vechi ai filozofiei germane, Frangulea îl întrerupse:
— «Ei degeaba, tot filozofia noastră greacă este adevărata filozofie şi nici o dată nu va putea să treacă peste ea».
Eminescu întoarse privirea spre întrerupător, fără a-i da însă atenţiune; el îşi continuă expunerea ideilor de care în clipa aceia desigur că era inspirat, sintetizând filosofia lui Nitzsche şi Kant. Frangulea la rândul său, auzind aceste nume cu totul necunoscute pentru el şi după convingerea sa pentru nimeni în lume, înterrupse din nou:
— «Nimeni n’a auzit vorbindu-se de aceşti filozofi nemţi! Care dracu îi ştie! Dar toată lumea a auzit despre marii noştri filozofi Sofocle. Socrate, Demostene, Hypocrat!»
Bietul Frangulea cita între filozofii din antichitate, compatrioţii săi, oratori şi oameni de ştiinţă, numai pentru a cita nume reputate în vechea cultură, indiferent de specialitatea lor!
Eminescu însă nu prea punea preţ pe întreruperile sale. ÎI lăsa pe Frangulea să-și termine fraza și continua apoi în toată seninătatea fără a fi scos din miezul ideilor sale. Când poetul făcu apologia filozofiei lui Schopenhauer, atât de iubit și discutat în „Junimea” Frangulea isbucni din nou, foarte patetic și într’o stâlcită limbă românească:
— «Ce Schopenhauer, care Schopenhauer? Tot filozofii noştri sunt cei mai vestiţi în lume şi pretutindeni cunoscuţi: Platon, Esop, Aristofan, Euripide, Eschyle, Xenophon, şi câţi alţii!»
Iar ca să dea exemplu cel mai puternic, Frangulea izbucni:
— «Şi care ţară a dat lumei pe un Epicur, cel mai mare filosof epicurian?!»
De astă dată Eminescu nemaiputându-și păstra calcuml și râsul se întoarse spre Frangulea și zise:
— «Adevărat, așa e Epicur a fost si rămâne cel mai mare filozof epicurian! Dar Grecia a d-tale a epuizat de mult pe toţi marii săi gânditori şi acum nu mai furnizează… decât proşti…!»
Cu această replică epigramatică poetul puse la punct tot elanul şi toate savantele întreruperi ale lui Frangurea! Acest episod a fost multă vreme, obiectul unor amuzante discuțiuni”.
„Clientul” Frangulea nu era altcineva decât tatăl Eugeniei Frangolea-Bodnărescu.
– Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
