Arătam, în precedentul articol, cum au ajuns romanii, prin reforme succesive, ultima fiind a regelui Numa, la un calendar format din 12 luni. Însă şi reforma lui Numa s-a arătat insuficientă, intrând în contradicţie cu astronomia, aşa că au urmat alte încercări de corectare.
Cel care a reformat calendarul a fost marele general roman Caius Iulius Caesar, care a hotărât ca anul să fie împărţit după model egiptean. Egiptenii ajunseseră să pună în acord anul cu mişcarea soarelui, al cărui drum anual durează 365 de zile şi un sfert. Acum şi anul roman avea 365 de zile şi, pentru a cuprinde şi „sfertul” de o zi, romanii i-au adăugat lunii februarie o zi în plus, din patru în patru ani. Ziua suplimentară a fost adăugată după cea de-a şasea zi dinaintea calendelor lui martie, între 23 şi 24 februarie. Ziua a şasea, „sextus”, fiind numărată de două ori (bis), i s-a spus „bissextus”, aşa încât anul în care februarie are o zi în plus se va numi an bisect.
Ce e cu lunile „iulie” şi „august”, care au înlocuit vechile luni romane „quintilis” şi „sextilis”? După asasinarea lui Caesar, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Marcus Antonius, a făcut să se adopte legea prin care prenumele lui Caesar va fi dat fostei luni quintilis, care de atunci e „iulie”. Cât despre luna august, senatul roman a dat un decret prin care invocând faptul că în luna sextilis Augustus a devenit prima dată consul şi în aceeaşi lună Egiptul a devenit provincie romană, punându-se capăt războaielor civile, denumirea lunii va fi, începând de atunci, „august”.
Tot romanilor antici li se datorează numele primelor cinci zile ale săptămânii. Luni era ziua dedicată lunii, astrul nopţilor (lunae dies), marţi era ziua închinată lui Marte, zeul războiului (Martis Dies), miercuri era ziua consacrată lui Mercurius, zeul călătoriilor, al comerţului, dar şi protector al hoţilor (Mercurii Dies), joi era ziua lui Jovis sau Jupiter, mai marele zeilor romani (Jovis dies), în timp ce vineri era ziua Venerei, zeiţa frumuseţii şi mama zglobiului Cupidon (Veneris dies).
Cât despre ziua de sâmbătă, ea este de origine ebraică, e vorba de ziua de „Shabat”, care la evrei e ziua a şaptea a săptămânii, zi de odihnă şi rugăciuni. Noi, românii, am preluat etimologia latină (sabbatum), însă prin intermediul latinei vulgare (sambatum). Ziua de duminică are clar o influenţă creştină, este Ziua Domnului (Dominus Dies). Interesant e că înainte de creştinism această zi era dedicată de romani soarelui (Solis dies), aşa încât această denumire este folosită şi astăzi în ţările de origine germanică, fie ele anglofone (Sunday), fie nord europene (Sonntag).
În mentalul popular, ziua de sâmbătă era asociată cu o zână rea, aşa încât românii nu vor spune niciodată Sfânta Sâmbătă aşa cum spun, de altfel, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică. Din acest motiv, în limba română există expresiile „a purta sâmbetele cuiva”, adică a-i dori răul, a-l urî, sau „a-i lipsi o sâmbătă”, adică a-i lipsi o doagă, a nu fi în toate minţile”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
