Auzim sau citim, în presa audio-video sau cea tipărită, despre partide sau ideologii de dreapta, de stânga, de centru, sau de extrema dreaptă ori extrema stângă și puțini dintre noi și-au pus întrebarea: de unde această clasificare, în funcție de partea sau direcția la care ne raportăm având ca reper propria persoană? Mai exact, de ce le numim astfel? Termenii vin cu o istorie proprie bogată și, deși pot avea accepțiuni diferite în diferite țări, o clasificare generală, cea a sociologului scoțian Robert Morrison Maclver, este acceptată aproape unanim astăzi. În 1947, autorul publică un tratat numit „The Web of Government” („Rețeaua guvernării”), în care face următoarea clasificare: „Dreapta este, întotdeauna, sectorul de partid asociat cu interesele claselor superioare sau dominante, stânga sectorul expresiv al claselor economice sau sociale inferioare, iar centrul cel al claselor de mijloc. Din punct de vedere istoric, acest criteriu pare acceptabil. Dreapta conservatoare a apărat prerogative, privilegii și puteri înrădăcinate; stânga i-a atacat. Dreapta a fost mai favorabilă poziției aristocratice, ierarhiei nașterii sau a bogăției; stânga a luptat pentru egalizarea avantajului sau a șanselor, în beneficiul celor mai puțin avantajați”. Există susținători ai așa-numitei „teorii a potcoavei” care spune, în esență, că extrema stângă (comunismul) și extrema dreaptă (fascismul, nazismul etc.) politice sunt mult mai aproape una de alta decât sunt față de cei care se află în centrul vieții politice. Motivul este că extremiștii de ambele părți tind să favorizeze autoritarismul și totalitarismul. Revenind la termenii în discuție, stânga, dreapta sau centrul, ei au fost folosiți pentru prima dată în sens politic în timpul evenimentelor Marii Revoluții Franceze din 1789, cu referire la dispunerea în sală a membrilor Adunării Naționale Constituante, organul legislativ al Franței din perioada august-septembrie 1789. Prin raportare la președintele Adunării, cel care conducea lucrările acesteia, stând chiar în fața sa, este clar că stânga, dreapta și centrul reprezintă chiar poziționarea scaunelor și a persoanelor membre ale Adunării din punctul de vedere al modului în care președintele Adunării privea sala. Pentru că majorității extremiștilor din cele două tabere nu-i plăcea ca membrii săi să se amestece, aristocrația (laică sau ecleziastică) stătea la dreapta (considerat locul de cinste), „plebeii” (reprezentanți ai păturilor lucrative) la stânga, în centru, numit și „mlaștina”, luând loc nehotărâții sau independenții, de regulă exponenți ai burgheziei în formare. În contextul evenimentelor revoluționare din vara lui 1789, a fi în dreapta însemna a fi susținător al regelui și monarhiei, în timp ce a sta în stânga însemna că ești pentru răsturnarea lui. Prin opoziție cu cei de dreapta, care promovau valori precum religia, familia, monarhia, ordinea, proprietatea, liberalismul economic, justiția penală, adversarii lor de stânga erau seculariști (negau religia sau o minimalizau), republicani și doreau lărgirea libertăților civile, egalitate, solidaritate, justiție socială. După revoluția europeană din 1848, când începuseră a se forma partide politice structurate pe baza unor ideologii, acestea vor folosi steaguri albe și roșii ca elemente de identificare, aici fiind originea numirii partidelor de stânga „roșii”. Inițial, terminologia de „stânga” și „dreapta” a fost folosită ca insultă de către partidele opozante respective și abia de la începutul secolului XX s-a ajuns la actuala accepțiune. Mai ales cei de stânga au insistat pe acest lucru, din moment ce Marx și Engels, teoreticienii comunismului, susțineau că progresul în istorie este o rezultantă a luptei claselor între ele. Partidele socialiste au avut scopul inițial de a acorda drepturi politice muncitorilor și ulterior s-au despărțit de aliații inițiali, liberalii, deoarece doreau ca muncitorii să dețină controlul mijloacelor de producție. Culoarea roșie a fost adoptată de majoritatea partidelor socialiste europene, iar după revoluția bolșevică din 1917 a devenit și culoarea reprezentativă a comunismului. Pentru a completa spectrul politic, referindu-ne la centrul acestuia, ne putem referi la creștin-democrați, grupare înființată de catolici, aceștia văzând în liberalism și socialism o amenințare la adresa valorilor creștine tradiționale. Tot de centru sunt partidele „verzi”, sau „ecologice”, a căror poziție bazată pe politicile climatice s-a consolidat la sfârșitul secolului al XX-lea, când publicul larg a devenit conștient de astfel de probleme globale. La noi în țară, cele mai cunoscute partide care se reclamă a fi de stânga, sau de dreapta, sunt PSD, în primul caz, PNL în cel de-al doilea, centrul fiind ocupat de partide precum UDMR sau USR.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Adunarea Națională Franceză – ședința din noaptea de 4/5 august 1789. Se văd clar dreapta vorbitorilor (susținători ai regelui), stânga (adversary ai acestuia) și cei din centru
Schema clasică politică stânga-dreapta
Susținătorii „teoriei potcoavei” susțin că extrema stângă și extrema dreaptă sunt mai aproape una de cealaltă decât este oricare dintre ele față de centrul politic
