sâmbătă, iulie 20, 2024
AcasăLocal BTSatul din Botoșani rupt în două de o frontieră. „Într-o zi, ne-am...

Satul din Botoșani rupt în două de o frontieră. „Într-o zi, ne-am trezit în altă țară…” (video)

Zidul invizibil clădit pe granițele României, undeva la marginea județului, ascunde încă multe drame născute din nedreptăți istorice. Mulți spun că de aici începe Europa, dar puțini știu că dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată, care par să mai separe lumea, există oameni care ajung să-și viziteze rudele cu pașaportul în mână. Și nu pentru că așa au dorit ei, ci pentru că așa li s-a impus în urmă cu mai bine de 80 de ani.

SUSȚINE MONITORUL DE BOTOȘANI

Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru a putea oferi în continuare jurnalism onest și a lupta cu corupția și dezinformarea, pentru a scrie despre situația reală, nu versiunea oficială cosmetizată oferită de autorități.

Drama trăită de ei s-a văzut cel mai bine vineri, pe 10 februarie a.c., la redeschiderea Punctului de Trecere a Frontierei de la Racovăț – Diakivți (Ucraina), o vamă care în loc să despartă două țări vecine a ajuns să unească familii.

Aproape 13 ani a stat frontiera închisă la Racovăț. Acum, însă, poarta s-a deschis din nou. O linie roșie trasată între doi stâlpi pare să separe două lumi – România aflată în NATO și Ucraina asediată de ruși. De la linia roșie, gardurile separă și mai mult cele două state. Deasupra lor se mai vede sârma ghimpată, iar la vreo 400 de metri se mai zărește un vechi pichet de grăniceri.

Dialog printre zăbrele

La Racovăț, oficialii se înghesuie pentru a marca momentul cu festivisme, însă partea cealaltă, dincolo de linia roșie, Gheorghe Botezatu se apropie de porțile vămii ucrainene. Este întâmpinat de grăniceri și trimis la distanță. „Iti dali. Vse odno ne moju (n.r. – Mergi mai încolo.

Încă nu se poate)”. Dar nu poate răbda și intră în vorbă cu jurnaliștii care trecuseră linia pentru a vedea ce este „dincolo”. Nu a renunțat la limba română, iar accentul moldovenesc îl trădează.

Dialogul nu se poartă normal, fața în față, ci prin plasa porții de sârmă care seamănă mai mult a zăbrele, chiar lângă grănicerul care îi bara calea. „Cât de importantă este pentru dumneavoastră deschiderea punctului?” e întrebarea lansată de ziariști, iar Gheorghe Botezatu aruncă răspunsul ca o ghiulea, cu un fel de apropo și la grănicerul de lângă el.

„E foarte important pentru că satul ăsta e același sat cu cel de dincolo. Aici este Diakivți, iar Racovăț e același sat. Doar că <<eliberatorii>> care eliberează acuma estul Ucrainei au <<eliberat>> și în 29 iunie 1940. Iar din 1947 au denumit satul ăsta Diakivți, iar satul celălalt Racovăț”, spune cu năduf Botezatu. Dar nu apucă să-și ducă ideea la sfârșit pentru că este îndepărtat imediat.

„Mergem spre patria noastră România”

Cuvintele se rup brusc, ca o poveste nespusă. Doar că istoria se reînnoadă dincolo de linia roșie. Gheorghe Botezatu e în a doua mașină care intră în PTF Racovăț.

„Mergem spre patria noastră România. Este același sat – și aici, și acolo. Doar Uniunea Sovietică a despărțit satul în două și a făcut Racovăț și Diakivți. Noi mergem la rude. Rudele sunt aici… Mergem la Pomârla…Deschiderea vămii a scurtat drumul cu peste o sută de kilometri”, își continuă povestea bărbatul.

Trecutul pare să fie lăsat în urmă, iar Gheorghe pleacă spre rude. E o falsă impresie. Mașina în care se afla și el o cotește repede pe drumurile sătești, după care se oprește pe un dâmb, înconjurată de zăpezi. Totul părea pustiu, iar zăpada neatinsă confirma cumva ipoteza. Bărbatul coboară din autoturism, face câțiva pași prin zăpada care îi trecea de glezne, după care se oprește brusc. De dincolo de frontieră se aude clar alarma care anunța un nou atac cu rachete al rușilor. „Și dimineață la ora 8 a sunat. Dar aici ne simțim în siguranță pentru că România este în NATO”, spune Gheorghe Botezatu.

„Tot ce se vede aici cu ochii a fost cândva un singur sat”

E un alt moment straniu în care bărbatul recunoaște că își duce existența între două lumi. Două lumi separate de războaie, de o frontieră, dar unite de același sânge românesc. Iar povestea lui continuă aproape brusc.

„Tot ce se vede aici cu ochii a fost cândva un singur sat – satul Probotești. Tatăl meu (n.r. – trecut în lumea drepților în Ucraina) avea casa dincolo de actuala vamă. Doar că în 1940 rușii au trasat granița și au împărțit satul în două. Așa se explică de ce toți cei care locuiesc aici în Racovăț, au rudele dincolo de frontieră, în așa numitul Diakivți. După 1990, noi am vrut să organizăm un referendum, să revenim la vechea denumire a satului Probotești, dar cei mai nou veniți în sat s-au opus că vezi Doamne trebuie să schimbe toate documentele”, își deapănă amintirile Gheorghe Botezatu.

„Orice se poate schimba, nu și sângele”

Iar bărbatul nu a venit acum singur în Racovăț, ci însoțit de o altă româncă – Aliona Onescu. E învățătoare în Diakivți, dar la fel ca și Gheorghe, nu a renunțat la limba română.

„Tatăl meu a avut casa chiar aproape de locul unde este acum vama, dar când s-a trasat granița, casa a fost demolată. L-au obligat să își schimbe și numele, dar tatăl meu a refuzat. A spus că orice se poate schimba, nu și sângele și tradițiile. De asta toți cei de dincolo de frontieră vorbim încă românește. Este în ADN-ul nostru și nimic nu ne poate schimba”, spune Aliona.

Același dor îi trage dincolo de deal. Nu se vede niciun drum, dar pașii îi poartă prin zăpada neatinsă ca pe o potecă nevăzută.

Familie despărţită de trei kilometri şi o vamă

Când se ajunge în vârful colinei, undeva într-o vale se vede o căsuță ascunsă într-un pâlc de copaci. Acolo stau Ioan Botezatu și soția lui Valeria.

Pe poarta casei este și o tăbiță – Strada Ulmului n.r. 10. Ioan Botezatu este fratele tatălui lui Gheorghe Botezatu, care în 1944 s-a refugiat în România. Gheorghe nu l-a văzut de o jumătate de an și abia așteaptă să-l îmbrățișeze. Trei kilometri le despart casele, dar și o frontieră.

La 94 de ani, Ioan Botezatu are și el pașaport, doar că între timp i-a expirat. L-a obținut mai de mult, când încă se mai putea trece prin vamă. Acum, dacă frontiera a fost închisă, nu s-a mai obosit să ceară altul. Gheorghe a venit primul, iar peste câteva zile vor veni și copiii să se întâlnească cu toții. Vizita le-a umplu însă sufletul de bucurie. „Face mult că ne mai întâlnim așa. Azi suntem și mâine nu pentru că suntem bătrâni”, spune Valeria Botezatu.

„Într-o zi, ne-am trezit într-o altă țară…”

Deși se apropie de suta de ani, Ioan Botezatu tresare de fiecare dată când aude alarmele dincolo de graniță. Ar pleca și el dincolo să vadă de ce întâmplă, dar povara vârstei nu îi îngăduie.

Deschide televizorul în fiecare seară poate-poate reușește să înțeleagă ce se întâmplă în cealaltă jumătate de sat rămasă în Ucraina.

„În 44 aveam 15 ani. Pe 24 martie am plecat din Probotești și până în Focșani am mers numai pe jos. O lună de zile am mers numai pe jos. Se spunea că vin sovieticii, iau tineretul și îl duc prin Donbas, prin Siberia și pe la pol. Țin minte că tata îmi spunea că ai să te uiți la casă și nu ai să poți merge acolo…și așa a fost…”, a povestit Ioan Botezatu. Iar povestea incredibilă continuă cu o replică spusă de nepotul lui, Gheorghe Botezatu, care avea să descrie cel mai bine drama trăită de această familie.

„Într-o zi, ne-am trezit într-o altă țară…”, a replicat Gheorghe Botezatu. E ceea ce a urmat după Pactul Ribbentop – Molotov, când Rusia avea să acapareze nordul Bucovinei și Ținutul Herței, din care făcea parte și satul Probotești.

Sute de familii despărţite

Refugiul a rupt familia în două. Asta pentru că a urmat războiul, iar fratele lui Ioan a fost luat prizonier. Iar când a scăpat din prizonierat, el nu a știut că familia s-a refugiat în România.

„A rămas în Probotești. În casă nu mai rămăsese nimic. Nici măcar ferestrele nu mai erau”, a relatat Ioan Botezatu. O vreme nu au știut nimic unii de ceilalți, până când cei refugiați au decis să se întoarcă la locurile de baștină. S-au așezat pe vechiul loc Palanca, unde și-au ridicat noile case. Abia mai târziu a auzit că fratele lui a revenit la casa bătrânească. Dar fiind două țări diferite, nu s-au putut vizita.

Și nu a fost singura familie care a trecut prin această dramă. La recensământul din 1939, în satul Probotești erau consemnați 2.400 locuitori, iar în 1947 mai rămăseseră doar 700 de locuitori. Care s-au refugiat în România, care au fost deportați, rușii temându-se ca localnicii să nu se răscoale.

„Toți cei care sunt aici sunt proboteșteni…”

Senzația era, însă, una stranie pentru că în fiecare zi se uitau peste câmp știind că dincolo de frontieră e tot satul lor, Probotești, acolo unde le erau și rudele. S-au întâlnit prima dată în 1990, când Gheorghe Botezatu a venit pentru prima dată în România. A revenit mai apoi în 1991, unde a sărbătorit în Racovăț 50 de ani de la eliberarea pământurilor românești de sub ocupația bolșevică (n.r. – 4-12 iulie 1941 luptele pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupația bolșevică și ruso-ukraineană).

Din 2000, când s-a deschis punct de mic trafic de la Racovăț au trecut pe bază de buletin și a fost mult mai ușor. Doar că bucuria le-a fost de scurtă durată pentru că în 2010 punctul de frontieră s-a închis. Așa că, pentru a se putea vizita din nou, era nevoie de un ocol de peste 100 de kilometri, cea mai apropiată vamă fiind cea de la Siret (județul Suceava). „Uitați-vă, acolo se vede un dâmbușor, lângă o pădurice…acolo este Ucraina….Pământul ăsta pe care suntem noi acum aici a fost al bunelului…Toți cei care sunt aici sunt proboteșteni…”, a adăugat Gheorghe Botezatu.

Istorie consemnată într-un film

Iar istoria zbuciumată a acestui sat a devenit și subiectul unui film documentar realizat în urmă cu mai bine de șapte ani în Ucraina. Un fel de memorial al durerii adunat în imagini de cei de la Compania de Teleradiodifuziune „Bucovina” și intitulat „Satul meu pe două hărți”.

De un an de zile, însă, cei rămași dincolo de frontieră trăiesc o ală dramă. Pe 24 februarie 2022, Rusia a atacat Ucraina, revendicând o parte din teritorii.

Milioane de ucraineni și-au căutat salvarea în România. Au lăsat tot ce au avut acolo, fugind de sub ploaia de rachete și bombe, iar unii dintre ei au ajuns în Botoșani.

Zeci de mii de mame cu copii în brațe, persoane vârstnice sau tinere, au stat zile în șir, înfruntând frigul dar și groaza provocată de război, înghețând la propriu sau la figurat la frontiera cu România, dar cu speranța în suflet că se vor salva.

Un bilanț făcut în luna august 2022, la șase luni de declanșarea războiului, arăta că numărul refugiaților ucraineni care au tranzitat județul Botoșani depășise cifra de 75.000.

Era vorba doar despre cei care au intrat în județ prin cele două Puncte de trecere a Frontierei de la Stânca și Rădăuți Prut. Acestora li se adaugau alte câteva sute sau mii necontabilizate în județ pentru că au intrat în România prin Punctul de Trecere a Frontierei de la Siret. Cu toate acestea, cei din vechiul sat Probotești nu s-au lăsat izgoniți. Deși aproape zilnic sunt treziți de alarme…

Deja ai votat!

SUSȚINE MONITORUL DE BOTOȘANI

Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru a putea oferi în continuare jurnalism onest și a lupta cu corupția și dezinformarea, pentru a scrie despre situația reală, nu versiunea oficială cosmetizată oferită de autorități.

Botoșani
cer fragmentat
27.4 ° C
27.8 °
25.5 °
52 %
1.9kmh
73 %
sâm
32 °
Dum
26 °
lun
30 °
mar
34 °
mie
33 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

Aşa-i la noi circuitul apei în natură: lichidul vital se scurge dintr-o ţeavă spartă într-o canalizare înfundată.

EDITORIAL

A devenit oficial. Ostașul s-a săturat să tot stea în slujba țării și vrea președinte. Nu știm sigur dacă visează să doarmă la Cotroceni...

EPIGRAMA ZILEI

Mult mai bine vom trăi, Bani la buget or să fie Dacă se va stabili Un impozit pe prostie!   -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...