Există, fără îndoială, o multitudine de metode de a fura. De la cele nevinovate, în care un copil șterpelește o prăjitură din frigiderul familiei înainte de a-și mânca supa, până la cele banale, în care un elev se folosește de fițuici ca să ia o notă mare la examen. Urcând pe scara furăciunilor, ajungem la situația în care nu ne plătim impozitele, furând în acest fel statul care, de bine de rău, ne oferă servicii de siguranță publică și servicii medicale, numai că omnipotentul stat are și servicii de executare silită, cel puțin pentru noi, plebea. Sunt și forme mai grave, în care un hoțoman bagă mâna în buzunarul domnului sau poșeta doamnei pentru a fura portofelul sau telefonul mobil, tâlhărie de aceeași natură și doar prin proporții diferită de cele în care o bandă de infractori fură din încărcătura camioanelor, aruncă în aer bancomate sau pradă case de schimb valutar.
O altă metodă de furt este cea în care hoțul este chiar paznicul, iar aici putem aminti de angajații unei firme, care fură de la patron, caz relativ rar, întrucât patronul are grijă, de regulă, de afacerea sa. Însă forma cea mai rea a acestui furt este atunci când șeful unei instituții fură de la stat, adică de la noi toți, frecvent sub oblăduirea instituțiilor aceluiași stat, care ar trebui să-l controleze. Bineînțeles, și aici furtul îmbracă nuanțe, cel mai cunoscut fiind acela de a face achiziții publice contra șpagă. Lupta cu corupția pare fără sfârșit, iar eficiența diferitelor organisme de verificare este cel mult modestă. În mod transpartinic, individe și indivizi cățărați în cercurile puterii prin viclenie, demagogie, servilism, lipsă de scrupule și obediență, se socotesc liberi să pună mâna pe banul public ca și cum ar fi de drept al lor. Iar cazul fostului ministru al sănătății în guvernul panaramă al Vioricii nu este decât încă unul dintr-un lung șir de personaje predispuse la furăciune și care nu au fost încă prinse. Căci lungă este lista „politicienilor” de mucava care au ajuns din cerurile puterii la pușcărie și, sunt convins, numai faptul că partidul lor s-a aflat mai mult la guvernare a făcut ca proporția covârșitoare a faunei pseudo politice care populează penitenciarele, sau care a fost scoasă cu cătușe pe mâini din case spre a fi arestată, să fie de la PSD.
Nenumărate și extrem de păguboase sunt furturile care încă nu sunt pedepsite de lege. Iar aici amintesc de doctorate plagiate, care înseamnă furtul procentului cu care crește salariul „doctorului”, funcții publice acordate pe ochi frumoși apropiaților, care înseamnă de două ori furt: o dată de la persoana care ar fi meritat acel post, iar a doua oară de la noi toți care plătim inutil și scump incompetența, iar mai nou se inventează de-a dreptul sinecuri pentru următoarea generație de inutili, protipendada de partid.
Furt înseamnă și acordarea discreționară de sporuri și privilegii unei boierimi bugetare, pentru că banii ce-i primesc tot din taxele și impozitele noastre sunt adunați, după cum tot furt este și votarea în neștire a tot soiul de legi populiste, cum ar fi majorarea salariilor sau scutirea de impozite a uneia sau alteia categorii profesionale, deoarece banii, știm deja, pleacă din buzunarele noastre. Furt pe față îl practică și cei aproape un milion de persoane cu handicap, număr crescut fabulos de la an la an, iar aici nu fac vorbire despre acei sărmani care au cu adevărat nevoie de măruntul ajutor oferit de stat, ci de gloata de paraziți ce dau șpagă pentru adeverința ce le dă dreptul la bani din pomana statului. Este tot furt subvenționarea energiei termice în locuințe sau sponsorizarea transportului public pentru pensionari, pentru că banii se iau de la noi toți și din nou aici trebuie nuanțat, că nu ajutarea celor care au nevoie reală de a li se plăti transportul sau căldura în locuințe reprezintă problema, ci toți ceilalți care se bucură de confort plătit de comunitate fără să aibă de fapt o nevoie stringentă.
Mai nou, furtul în numele poporului a devenit principalul pilon electoral: vreun parlamentar bezmetic propune majorarea salariilor și pensiilor și alocațiilor și ajutoarelor sociale cu procente nesimțite, lipsite de orice fundament economic real. Aceasta a devenit metodă sigură de a se face remarcat, punând totodată în dificultate puterea, nevoită să caute surse noi de bani pentru asemenea extravaganțe. În astfel de situații, tot mai dese, toți ceilalți se întrec în a-și da grabnic acordul, de teamă să nu fie acuzați că sunt împotrivă ca poporul să trăiască minunat, ca și cum ar face parte dintr-o galerie ineptă de fotbal care zbiară oricum, fără să îi pese ce se petrece de fapt pe teren.
Desigur, pe lângă spectaculosul furt masiv în numele poporului, au loc nenumărate și cât se poate de discrete furtișaguri mărunte ale „politicienilor” dar care, cumulate, ne-au adus țara așa cum o știm cu toții, adică foarte aproape de a intra în imposibilitatea de a mai plăti toate aceste nebunii când, dureros, va trebui să strângem tare de tot cureaua pentru un timp după care, fără să fi învățat nimic, o vom lua, ca de obicei, vârtos de la capăt.
