Odată pe an ne aducem aminte că trebuie să iertăm și să iubim. Bine și așa, decât deloc. Iertarea nu poate veni fără iubire. Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea și defectele. Dacă iubești pe cineva, îl iubești cu patimi cu tot, cu răutăți cu tot. „Sigur, fiecare dintre noi avem și virtuți, avem și scăderi, dar iubirea acoperă scăderile și completează acolo unde este de completat și pune în evidență acolo unde este ceva de pus în evidență. Trebuie să rezolvăm odată patimile, răutățile, scăderile, insuficiențele, să trecem peste toate și atunci vine iubirea, care e fericire” – spunea părintele Teofil Părăian, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici români.
Ofensați de necunoscuți, unii oameni aleg să le răspundă alții aleg să îi ignore. Ofensați de adversari, unii oameni răspund cu respect, invocând argumente, alții răspund agresiv, unii aleg, iarăși, să îi ignore. Prea puțini au în vederea varianta iertării. Fiindcă există o taină a iertării, care nu poate lucra într-un suflet paralizat de amintirea ofensei. Esența iertării este puterea de a o înfăptui. „A ierta nu e totuna cu a scuza”, spunea un filozof francez, citat de fostul nostru coleg Ioan-Florin Florescu, acum preot misionar în Scoția, pe minunatul său blog „Jurnal scoțian”.
Iertarea este gratuită, scuza este motivată, de unde și paradoxul că există fapte și vorbe care pot fi iertate dar nu pot fi scuzate. Iertarea, spune el mai departe, nu este mărinimie sau clemență, iertarea nu înseamnă uitarea ofensei. În fine, iertarea nu presupune nici măcar răscumpărarea greșelii sau ispășirea vinovăției din partea ofensatorului. Iar aceasta din urmă este cea mai mare neînțelegere în privința iertării.
Ce este atunci iertarea? În afara de a o socoti ca pe un imbold interior irepresibil, este imposibil de formulat o axiomă a iertării, nici măcar o regulă imuabilă. La fel ca în cazul iubirii, care este prin definiție irațională, oamenii nu iubesc din anumite motive, ci iubesc pur și simplu, fără să fie nevoie de justificări. Așa este și cu iertarea, ca să fie desăvârșită ea trebuie să vină dinlăuntrul conștiinței înspre exterior, fără explicații raționale. Pentru a ierta nu trebuie căutate motive.
Așa cum iubirea este sacrificiu și iertarea este sacrificiu și pentru aceasta nu trebuie căutate motivații sau justificări. Putem ierta pur și simplu, așa cum iubim. Astfel încât nu ne mai rămâne decât să recunoaștem că iertarea este gratuită și irațională, precum este și iubirea. Așa cum și noi cerem lui Dumnezeu să ne ierte chiar și atunci – sau mai ales atunci – când nu merităm, fiindcă nu regretăm păcatele săvârșite. În absența căinței vinovatului, iertarea nu are sens, fiindcă nu mai restabilește vreo legătură între ofensat și ofensator.
În afara acestei legături personale, chiar intime în multe cazuri, cu totul altfel se pune problema iertării colective. Nu poate fi iertat un grup ai cărui membri, încurajându-se reciproc, se întrec în rele. În asemenea cazuri este nevoie de justiție și, dacă se poate, de reparații pentru cei păgubiți. Desigur, pot interveni iertări individuale, dacă există posibilitatea de a stabili responsabilitățile fiecăruia dintre membrii grupului.
Ce și cât poate ierta fiecare este, până la urmă, o problemă extrem de personală. Cert este însă că iertarea îl face pe om mai bun, pentru că îl împacă, în primul rând, cu propria conștiință. Putem să iertăm sau nu. Dar e bine ca măcar odată pe an să ne gândim la asta, pentru că este singura modalitate de a ne detașa de noianul de nedreptăți care ne înconjoară.
