Nu de mult ne-a semnalat un comerciant care a vândut două consumabile unei instituții a statului: ordinul de achiziție emis de acea instituție a fost semnat de nu mai puțin de 14 (paisprezece!) persoane. Nu vă închipuiți că era mare cumpărătură, costa sub 200 de lei. E lipsit de rost și să dăm numele instituției (i-am promis comerciantului că nu o vom face publică) pentru că peste tot e la fel.
Așa este legea, iar de regulă conducătorii de instituții, numiți politic, din teama de a nu greși și a-și pierde sinecura cu greu dobândită, devin mai catolici decât papa când e să facă achiziții publice, preferând să împartă răspunderea până la diluare, prin asumare colectivă. Pentru că, în caz de vreun control ostil, cine este vinovat? Contabilul? Șeful de serviciu? Cel de la achiziții? Directorul? Și tot așa, de paisprezece ori. O persoană sau mai multe au plimbat acea hârtie pe la toți șefii și șefișorii ca s-o semneze. Unii poate au întrebat într-o doară ce-s alea, dar fără prea mult interes. Alții au semnat „ca primarul”, împreună cu alte hârtii din teanc, fără măcar să citească pe ce și-au pus apostila, nu neapărat din rea voință, dar, spre exemplu, chiar nu poți să-i ceri unui contabil să aibă cunoștințe tehnice. Toți, absolut toți, au fost plătiți și chiar foarte bine, în acest timp, din bani publici. Adunând, constatăm fără uimire că valoarea muncii lor inutile, plătită sub formă de salarii, este cu mult mai mare decât amărâta de cumpărătură.
Desigur, regula asta nu se aplică absolut deloc achizițiilor de valoare mare, oferite cu dedicație prietenilor sau celor indicați de șeful de partid.
În acest fel este întocmit sistemul bugetar, ca un lucru simplu să-l facă mulți, iar răspunderea să fie ca și inexistentă. Rezultatele se văd peste tot: inițiativa a fost complet abandonată, descurajată și înlocuită cu teama declarată de a face ceva pentru a nu greși. Acțiunea a fost înlocuită pur și simplu cu inacțiunea, pentru că un funcționar public nu poate fi pedepsit și în niciun caz dat afară, decât dacă iese la pensie. Această regulă de aur s-a extins peste mai toate domeniile în care lucrează bugetari, ocrotiți cu grijă părintească de toate generațiile de politicieni care s-au perindat la putere, în speranța că pentru această mită oferită legal, sub formă de salarii pentru nimic, vor primi voturi.
Indiferența, nepriceperea, lenea, grobianismul și chiar lipsa de politețe au înlocuit mândria de a fi printre cei mai buni aflați în slujba cetățenilor, iar semnele sunt că nu se va schimba nimic, dimpotrivă, cancerul bugetar se va mări până la dimensiunile ajunse și la alții, când aproape că au sufocat acele națiuni.
S-a văzut cum Ciolacu și clica aruncă înspre alegători tot soiul de tentative de pseudoreforme, dornic să afle reacțiile categoriilor socioprofesionale posibil afectate. Mai mult, a îndrăznit să se atingă de zidul bugetarilor, amenințând că le ia sporul de hrană, bonurile de concediu și sporul de periculozitate, toate doar denumiri ridicole prin care li se dau în plus bani nemeritați. Primii au făcut grevă spontană cei de la trezorerie, nu chiar prost plătiți. Actorii au sărit și ei în sus doar la ideea că se vor desființate posturi 200.000!!! bugetate, dar încă neocupate. Bine, nu toate sunt pentru actori, dar în mod evident aparatul bugetar se pregătea de angajări serioase.
Cel mai probabil tot mediul privat va fi cel care va trage ponoasele pentru guvernarea jupânului de Buzău, plătind impozite mai mari fără să obțină nici cel mai mic folos. Asta și pentru că, de la Revoluție, țara este condusă numai de bugetari obișnuiți să mănânce pâine albă fără ca pentru asta să se murdărească pe mâini altfel decât semnând, de paisprezece sau de oricâte ori trebuie.
