Laurul, cunoscut la noi mai ales sub numele de dafin, este un arbust aromatic din arealul mediteranean, ale cărui frunze dau savoare mai multor mâncăruri. Iar dacă frunzele sunt folosite în bucătărie, ramurile sale serveau pentru confecționarea coroanelor destinate poeților, tragedienilor, eroilor, învingătorilor în general. Se întâmpla asta în lumea greacă medievală, acolo unde mitologia se împletea cu istoria și unde laurul era dedicat zeului Apollo, reprezentând nemurirea dobândită prin victorie, dar și calitățile necesare pentru a obține această victorie: înțelepciunea și eroismul. Motivul asocierii lui Apollo cu laurul pleacă din mitul iubirii pătimașe a zeului pentru nimfa Daphne, care s-a transformat într-un arbore de dafin exact când Apollo s-a apropiat de ea, încercând să o sărute. De la Daphne vine numele sub care laurul este mai cunoscut la noi, românii, anume acela de dafin. Fără a se descuraja, zeul a îmbrățișat copacul, a tăiat o ramură pentru a o purta în formă de coroană și a declarat arborele sacru. Credința lor în mit i-a determinat pe grecii antici ca începând din secolul al VI-lea î. Hr. să-i încununeze cu lauri pe câștigătorii Jocurilor Pythice, care aveau din patru în patru ani la Delphi, fiind dedicate lui Apollo și în care, spre deosebire de Jocurile olimpice, aveau loc și competiții de artă și de dans, iar prezența femeilor era parțial acceptată. După declinul civilizațiilor greacă și romană utilizarea coroanelor de laur pentru încununarea învingătorilor a luat o pauză lungă, până în evul mediu, când câștigătorii turnirurilor cavalerești erau încoronați cu laur de către domnițele cărora le dedicaseră victoria și ale căror batiste le purtau în timpul confruntării.
În ceea ce privește sensul expresiei din titlu, care astăzi este unul singur, cândva „a se culca pe lauri” avea cu totul alt înțeles decât „a se odihni pe lauri/la umbra laurilor”. În primul caz, înțelesul era și este unul depreciativ, însemnând a se mulțumi cu un prim succes și a nu mai face nimic pentru a continua în același sens. În schimb, cealaltă expresie era folosită în cu totul alt înțeles în secolul al XVIII-lea, când în discursurile pentru vreun militar de seamă demobilizat, sau vreun oficial retras din activitate acestora li se ura, cu tot respectul, să se odihnească pe lauri, sau la umbra laurilor, odihnă binemeritată date fiind victoriile sau rezultatele de excepție din carierele lor. Revenind la Evul Mediu, pe capetele absolvenților școlilor de medicină li se puneau cununi din ramuri de dafin printre care erau presărate fructe de pădure. În limba latină, fructelor dafinului, care conțineau câte o singură sămânță, li se spunea „bacca laurea” („boabe de laur). Mai târziu, începând cu epoca lui Napoleon I, apare termenul de „bacalaureat”, desemnând atât persoana care a susținut acest examen, ce dădea acces la studii superioare, cât și examenul ca atare. Evident, prin analogie cu laurul, bacalaureatul era un învingător (vezi și articolul nostru Povestea vorbei – a licenția, licență, licențios). Astăzi, continuăm să îi numim „laureați” pe cei care au obținut un rezultat deosebit în cariera lor, chiar dacă locul frunzelor de dafin e mai curând în cămara din bucătărie. Cu toate acestea, laureații au alte beneficii: laureații Premiului Nobel primesc un bonus financiar în valoare de zece milioane de coroane suedeze, cam 112.000 de euro, în timp ce poeții laureați din Marea Britanie primesc un salariu consistent și un butoi de sherry.
Fig. 1. Frescă antică descoperită în orașul Pompei, înfățișând momentul în care Apollo se apropie de nimfa Daphne
Fig. 2. Apollo și Daphne, sculptură din marmură realizată în 1622–1625 de Lorenzo Bernini(1598–1680), inspirată de Metamorfozele lui Ovidiu, expusă la Villa Borghese, Roma. Reprezintă stadiul inițial al transformării lui Daphne, cu degetele prezentate ca ramuri de laur și degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ
Fig. 3. Denar republican roman de argint înfățișând un cap încoronat cu lauri
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
