S-a născut din părinți bogați, în Tesalonic. La vârsta de 25 de ani a lepădat grija lumească și s-a retras în pustia Egiptului, unde va fi tuns în monahism. După cinci ani de viețuire la o mănăstire din Egipt, ajunge la Ierusalim. Aici va fi hirotonit preot de către Pravliu, patriarhul Ierusalimului, și i se va încredința spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos. După un timp, Dumnezeu i se descoperă spunându-i: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoțesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luând-o pe ea, să o împodobești, ca să-şi uite sărăcia cea dintâi”. Era chemarea sa la treapta de episcop în cetatea Gaza, un loc cu multe altare păgâne. Până la Sfântul Porfirie, nimeni nu a putut să curețe cetatea Gazei de păgânism.
Păgânii din Gaza auzind că vine Sfântul Porfire în ținutul lor, au pus pe cale spini, gunoi, au săpat gropi, au făcut fum necurat cu scopul de a-l întoarce din cale. Tot ce se întâmpla rău în cetate era pus pe seama venirii sale. Însă, Sfântul le răspundea numai prin minuni.
Sfântul Porfire va cere ajutor de la împăratul Constantinopolului și de la Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a risipi templele idolești. Împărătesei îi va spune: „Ostenește-te pentru noi stăpână, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îți va da un fiu, care va împărăți înaintea ochilor tăi și mulți ani va viețui întru toată buna sporire a împărăției”. După nașterea fiului vestit, împărăteasa Eudoxia îi va trimite bani Sfântului Porfirie pentru construcția unei biserici.
Va distruge cele opt temple idolești vestite din Gaza: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii și lui Marnas, iar în locul unui altar închinat zeilor va construi o biserică. Așa a făcut Sfântul Porfirie să se umple cetatea Gazei de slava dumnezeiască. A trecut la cele veșnice în anul 420.
Nici o jertfă nu este mai binemirositoare înaintea lui Dumnezeu decât curăția trupului, care se câștigă cu sânge și luptă aprigă.
Țăranul ară pământul, îl curăţă, pune în el semințe și așteaptă mila lui Dumnezeu. Dacă Domnul nu trimite ploaie și vânturi folositoare atunci când este nevoie de ele, strădania plugarului este zadarnică. La fel stau lucrurile și cu noi. Dacă Dumnezeu nu trimite apele curățitoare ale harului Său, rămânem lipsiți de roade și faptele noastre ajung nutreț pentru diavoli. Căci patimile noastre le îneacă și nu adunăm nici o roadă. Să nu uităm niciodată că faptele bune, dacă nu au un temei drept, devin fapte rele.
Cu puterile întunericului nu te războiești folosind bomboane și rahat, ci având ca arme șuvoaiele de lacrimi, durerea sufletului până la moarte, cea mai adâncă smerenie și foarte multă răbdare, neîncetata rugăciune cu durere.
Înconjurat de întărituri și înarmat până în dinți, vrăjmașul stă în toate cele trei puncte, care sunt sufletul omului, trupul lui și lumea care îl înconjoară. Diavolul nu pierde niciun prilej de a face presiuni asupra omului și de a-i pune la încercare credința. El ne atacă hotărârile și li se împotrivește, ținând seama de diferitele împrejurări. Însă ținta lui cea mai de seamă este să ne vatăme credința și să-l înjosească pe om, făcându-l trădător și apostat. Dacă izbutește să facă aceasta, îi împuținează dorința și râvna. (Părintele Iosif Isihastul)
Preot Olivian SANDU
