S-a născut în București, pe 7 octombrie 1787. La vârsta de 20 de ani ajunge la mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureștilor. La cererea duhovnicului său, pe data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. La mănăstirea Cernica a fost ieromonah, preot și stareț timp de 31 de ani. Refuzând să fie mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales în anul 1850 în fruntea episcopiei Râmnicului. Reclădind catedrala episcopală de la Râmnicu-Vâlcea, s-a mutat aici în 1857, unde a păstorit până în 1868.
Printre înfăptuirile sale de seamă se numără și Mănăstirea Frăsinei. Este locul în care nu au acces femeile. Potrivit Tradiției, Sfântul Calinic a pus pe drumul spre Frăsinei o bornă: „Până aici au voie femeile, de aici este partea monahilor”. Aceasta bornă a fost scoasă în perioada comunistă, păstrându-se acum în mănăstire.
Sfântul Calinic a înființat o tipografie în anul 1861, la Râmnic. La acesta tipografie a tipărit cărţi de cult și multe dintre lucrările sale. Pe la 1850-1880, tipărea așa de mult, încât mai târziu Nicolae Iorga a numit Râmnicul „capitala tipografilor”. A fost îngropat, după dorința sa, la Mănăstirea Cernica, în tinda Bisericii „Sfântul Gheorghe”.
Pentru curăția vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândul sfinților. Canonizarea a avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 și 23 octombrie 1955.
Ce loc ține în viața călugărească Rugăciunea lui Iisus
Ca pretutindeni în Ortodoxie, şi în monahismul românesc Rugăciunea lui Iisus se bucură de o atenție deosebită. La intrarea în cin, monahul primește metăniile, cu recomandarea să aibă necontenit în minte şi în inimă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Apoi, monahii care nu pot lua parte regulat la pravila obștească trebuie să spună zilnic un anume număr de „Doamne Iisuse…”, pentru fiecare din cele șapte Laude. Starețul Ioanichie al Mănăstirii Sihăstria, vestit părinte duhovnicesc, sfătuia mereu pe ucenicii săi: „Fraților, să nu uitați niciodată acestea trei: frica de Dumnezeu, paza minții şi pe „Doamne Iisuse”.
Din vechime, monahismul românesc a avut forma isihastă, cum o dovedesc multele „sihăstrii” şi numele de „sihastru” – care la niciun alt popor ortodox nu a devenit așa de popular ca la români.
Necontenit în legătură cu poporul, ca şi mănăstirile de astăzi, acești sihaștri, între sfaturile pe care le dădeau credincioșilor, îi învățau şi rugăciunea neîncetată. Este cunoscut un țăran simplu, Moș Gheorghe, care a trăit în aspră asceză şi avea necontenit paza minții şi Rugăciunea lui Iisus, care se practica de toată familia sa. Odată cu apariția Filocaliei şi cu renașterea filocalică de care am pomenit, practica Rugăciunii lui Iisus s-a răspândit şi mai mult în popor.
În privința practicării Rugăciunii lui Iisus, monahismul românesc a păstrat deosebirea clasică a marilor părinți duhovnicești, care despart urcușul duhovnicesc în două etape ireversibile: lucrarea (asceză) și contemplația. Toți monahii se îndeletnicesc cu Rugăciunea lui Iisus, dar, la începutul vieții duhovnicești, accentul principal se pune pe asceză și pe ascultare, adică preocuparea de căpetenie a începătorului fiind lupta cu patimile. Abia după curățirea de patimi, începe sporirea în Rugăciunea lui Iisus, făcută cu multă trezvie și cu lucrarea minții. Spre deosebire de recomandarea făcută de Cuviosul Paisie de la Neamț (Velicicovschi), care zice că şi începătorii pot spori în Rugăciunea lui Iisus, fără o prealabilă purificare de patimi, prin asceză și ascultare. (Ieromonahul Petroniu Tănase)
Preot Olivian SANDU
