Anul viitor vor avea loc pentru prima dată patru runde de alegeri: locale, generale, prezidențiale și pentru Parlamentul European (PE). Pentru primele trei nu a fost stabilită vreo dată, mai mult decât atât politicienii țării nu au reușit să ajungă la vreun acord prin care să stabilească dacă alegerile se vor desfășura în tururi de scrutin separate sau vor fi comasate. La nivel european însă data a fost stabilită cu certitudine: 6-9 iunie, în toate țările membre. Cu toate acestea, listele partidelor cu cei eventual propuși să ne reprezinte la Bruxelles nu numai că nu sunt definitivate, ci constituie subiectul unor bătălii interne autodistructive.
Nu mai reiau cazul Lasconi, mult prea dezbătut în toate mediile, fiindcă acela nu este decât un caz banal de conflict între generații – cu părinții în mare majoritate conservatori și copiii lor căzuți în capcana progresismului extrem – ci îl citez ca pe o nouă dovadă de imaturitate și stângăcie a USR, partidul în care mulți români, în special dintre tinerii activi și implicați în viața socială, își puseseră mari speranțe. Exemplu mai bun de autodiscreditare, fiindcă Lasconi avea un scor electoral mult mai bun decât președintele partidului Drulă, nu am mai văzut demult. Practic, din proprie inițiativă sau „ajutat” din afară, cu doar câteva luni înainte de scrutin, USR aproape că nu mai contează în opțiunile electoratului. Unde se vor duce voturile sale?
La AUR. Precum și cele pe care partidele din coaliția de guvernare – PSD și PNL – le consideră deja pierdute. Ambele partide de guvernământ anticipează că vor obține mai puține mandate în PE decât în 2019, din cauza ascensiunii AUR. PNL speră la 7 mandate față de cele 10 obținute acum patru ani, iar PSD la 7 mandate față de 9. Chiar dacă aceste previziuni îngrijorează o parte a opiniei publice, ca să nu mai vorbim despre analiștii arondați puterii, perspectiva unui rezultat superior al AUR la europarlamentare, 12-14 mandate conform sondajelor, este foarte probabil.
Cu toate acestea, majoritarii – departe de a fi preocupați de o cât mai eficientă reprezentare externă și de concretizarea unei voci unitare, coerente și puternice a românilor în context european – tratează listele pentru PE fie ca pe niște sinecuri pentru serviciu credincios, fie ca pe o formă de „exil” pentru cei doriți de a fi îndepărtați. Exemple? Hellvig se bate să facă o listă cu toți oamenii președintelui aliniați în urma sa, Ciolacu ar vrea pe această cale să scape de Firea.
În ceea ce privește preferințele pentru „intern”, Mircea Geoană se menţine pe primul loc în intenţiile de vot pentru alegerile prezidenţiale, din postura de candidat independent. Este urmat de Marcel Ciolacu – candidat PSD-PNL, George Simion, Elena Lasconi şi Diana Şoşoacă. Cum datele și listele pentru alegerile locale, generale și prezidențiale nu au fost definitivate, este prematur să socotim de pe acum în ce direcție o va lua țara la finele anului care urmează. Ceea ce este sigur însă este că alegerile pentru Parlamentul European, eminamente politice, sunt cele care vor stabili tendința internă și de aceea sunt atât de importante în primul rând pentru noi și mai puțin pentru cei de la Bruxelles.
Cu întârziere față de suratele din Estul Europei, sunt toate șansele ca România să arate lumii și fața sa antieuropeană, profund conservatoare, atent cosmetizată de toate guvernările de până acum. Asta deși, dintr-o perspectivă mai largă, la toate consultările privind apartenența României la Uniunea Europeană înregistrăm constant printre cele mai mari scoruri favorabile dintre toate statele membre. Ce înseamnă asta? Este vechea boală românească, una spunem și alta facem. Vrem Uniunea, cu toți banii, siguranța și bunăstarea ei, dar cu (ne)regulile noastre. Ceea ce, evident, nu se poate acum și, cu atât mai puțin, nu se va putea nici în viitor.
