„Sperăm să existe şi o lege pentru educaţia în resuscitare” (video)

0

Diana Cimpoeşu, singurul profesor universitar din ţară pe medicina de urgenţă, face pledoarie pentru educaţie în situaţii de urgenţă de la cele mai fragede vârste.

Profesorul universitar doctor Diana Cimpoeşu, medic-şef al Unităţii de Primiri Urgenţe (UPU) din cadrul Spitalului Judeţean „Sfântul Spiridon“ din Iaşi şi coordonator SMURD pe regiunea Moldova, este singurul profesor universitar din ţară pe medicina de urgenţă. Aceasta a fost prezentă la Botoşani cu ocazia Zilei Europene a Resuscitării, prilej cu care a subliniat din nou importanţa cunoştinţelor de bază în resuscitare. Aceasta susţine că oamenii trebuie să se implice mai mult atunci când văd o persoană cu probleme şi nu doar să se uite de pe margine şi să aştepte ambulanţa.

 

Reporter: – Cât de important este ca oamenii de rând, nu cei din rândul personalului medical, să cunoască tehnicile de resuscitare?

Diana Cimpoeşu: – Eu consider că resuscitarea cardio-pulmonară este un termen pe care întreaga populaţie ar trebui să îl cunoască. Vorbim aici despre urgenţa cea mai gravă care poate apărea, respectiv oprirea inimii unui om. Oprirea neaşteptată, pentru că, de fapt, acesta este evenimentul nefericit faţă de care trebuie să reacţionăm. Dacă oprirea inimii este la sfârşitul vieţii, acest lucru este natural, un lucru, să spunem aşa, aşteptat, la o anumită vârstă, cu o anumită patologie. Dacă această oprire cardiacă se întâmplă, însă, pe neaşteptate sau la persoane care au factori de risc, dar care nu sunt la capătul vieţii, intervenţia trebuie să fie rapidă şi ea trebuie începută de către persoanele care se află lângă cel care a suferit un stop cardiac. Asta este cel mai important. Persoana care a suferit un stop cardiac cade din picioare, poate să facă şi convulsii în momentul căderii, dar imediat nu mai respiră sau are respiraţii extrem de rare, două pe minut, agonale, nu respiraţii eficiente, iar inima acelei persoane se opreşte. Desigur, este greu pentru publicul larg să caute, să găsească pulsul, mai ales că decizia trebuia luată în termen de zece secunde.

– Şi ce ar trebui să facem în această situaţie?

– Dacă vedem o astfel de persoană, care îşi pierde starea de conştienţă sau care pică din picioare sau este găsită căzută, inconştientă, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să deschidem calea aeriană. Să evaluăm dacă acea persoană respiră. Ne apropiem de el, pentru că de la distanţă nu putem aprecia acest lucru, îi deschidem cavitatea bucală şi dacă nu respiră apelăm imediat la 112. Foarte rapid spunem unde ne aflăm şi care este situaţia şi ne reîntoarcem la acea persoană. Aceste lucruri trebuie făcute extrem de rapid şi începem să facem manevrele de resuscitare.

– Concret, ce presupun aceste manevre?

– Manevre de resuscitare înseamnă compresiuni toracice, în primul rând. Ele pot fi făcute de o persoană care a urmat un curs de Suport Vital de Bază (sau BLS), dar asta nu este neapărat obligatoriu. Acea persoană poate urma instrucţiunile dispecerului la telefon. Pentru că în momentul în care sună pentru un astfel de caz, la celălalt capăt al firului va fi un om instruit, cu cunoştinţe medicale, care îl va putea ghida. Evident, reacţia imediată este că va trebui să vină o ambulanţă. Până se întâmplă acest lucru, însă, trec nişte minute, sau chiar zeci de minute. Singurul care poate ţine în viaţă un om inconştient, care nu respiră, este chiar cel de lângă el. Dacă vrem cu adevărat să salvăm pe cineva trebuie să facem noi, oriunde ne-am afla, manevrele de resuscitare, respectiv compresiuni toracice. Până vine SMURD, până vine Ambulanţa, noi suntem şansa acelui om la viaţă.

– Mulţi poate sună mai întâi la o cunoştinţă, la un cadru medical care le este prieten, în astfel de situaţii.

– Apelul trebuie să fie la 112 şi să dea date cât mai exacte, unul dintre cele mai importante fiind locaţia. Apoi date exacte despre starea pacientului. Nu trebuie să confundăm stopul cardio-respirator cu nimic altceva. Trebuie să ne asigurăm că acel om nu respiră, nu mişcă, nu scoate sunete. Şi, bineînţeles, nu trebuie să ne ia foarte mult timp să evaluăm starea acelui pacient. Câteva secunde, dacă stăm prea mult şi încercăm diverse alte apeluri la cunoştinţe, la doctori, la rude, nu rezolvăm nimic bun. La Ambulanţă, la SMURD, este o echipă special pregătită să intervină în astfel de cazuri. Dacă tu suni un prieten, fie el şi medic, nu rezolvi nimic, pentru că el este prins cu altceva în acel moment. Nu faci decât să prelungeşti timpul; timp în care acea inimă este oprită, sângele nu circulă, creierul nu funcţionează şi şansele acelui om scad. Când ai o problemă foarte gravă sună la 112, pentru că acolo este calea de salvare a acelei persoane. Apelul trebuie făcut la 112. De asemenea, trebuie să cerem ajutorul celor din jur, pentru că o persoană nu va putea să facă pentru mult timp resuscitare, să vorbească şi la telefon în acelaşi timp cu dispecerul care îi dă instrucţiuni şi tot aşa. De aceea este bine ca în acel moment să strigăm pe cineva, un vecin, o rudă, un trecător, cineva care să ne ajute pe noi, ca salvatori. Asta este foarte important. Pasul doi ar fi găsirea şi folosirea unui defibrilator automat extern, care ar trebui să existe în tot mai multe locuri publice. Fie dispecerul de la 112 explică cum se foloseşte, dar acel aparat este automat şi are instrucţiuni vocale foarte precise şi scrise pe el, de asemenea. Cu cât vor exista mai multe defibrilatoare de acest fel în locuri publice, cu atât şansele unei persoane care face stop cardiac şi are nevoie de un şoc electric sunt mai mari.

– Din păcate nu prea sunt astfel de aparate, în momentul de faţă.

– Da, dar sunt tot mai multe iniţiative în tot mai multe oraşe din ţară. Autorităţile locale au început să se implice, au început să cumpere şi să le pună în locuri bine semnalizate, sunt şi iniţiative private. În prezent este un program făcut de lanţul de magazine Lidl, împreună cu Fundaţia pentru SMURD, prin care se doreşte achiziţia şi dotarea magazinelor din toate oraşele unde ei sunt prezenţi, cu defibrilatoare automate.

– Pentru ca o persoană să folosească un astfel de defibrilator este vital să aibă şi acele cursuri de prim ajutor?

– Ideal ar fi să aibă un curs de resuscitare şi defibrilare automată. Dar chiar dacă nu a urmat un astfel de curs, aparatul poate fi folosit prin instrucţiunile pe care le primeşte prin telefon de la medicul din dispecerat. Tocmai de aceea este important ca acolo să fie măcar două persoane, una să ţină telefonul, iar cealaltă să execute indicaţiile: deschideţi haina pacientului, ridicaţi-i bărbia, vedeţi dacă respiră, vedeţi dacă toracele se mişcă. Dacă nu, se încep compresiunile, cu mâinile în mijlocul toracelui, la nivelul sternului, 100 pe minut, iar în acest timp cineva găseşte acel defibrilator, îl deschide, aplică padelele şi apoi urmează instrucţiunile vocale ale aparatului. Dacă aparatul spune că trebuie dat şoc. E bine se existe cursuri, dar şi dacă nu există, dacă există dorinţa cuiva de a salva o persoană, poate fi instruit prin telefon.

– Din păcate, în programa şcolară nu prea avem cursuri de prim ajutor.

– La nivelul Consiliului European de Resuscitare există o iniţiativă ca fiecare ţară din UE să introducă asta în programa şcolară. Noi încă nu avem aşa ceva. Şi cei din Botoşani, şi cei din ţară, cu prilejul Zilei Resuscitării şi în Săptămâna Altfel, fac astfel de campanii de informare şi conştientizare cu elevii din şcoli şi li se predau noţiunile de bază. Din păcate, însă, în ţara asta pe unii oameni îi preocupă cum ar putea să mai distrugă ceva din ce e bun, decât să mai punem o cărămidă alături. Noi încercăm şi în această construcţie intră şi educaţia elevilor în resuscitare, începând de la clasa a V-a, cel puţin, până la terminarea liceului.

– Veţi încerca să discutaţi şi cu cei din ministere?

– Da, chiar am început, împreună cu cei din Consiliul Român de Resuscitare, să punem pe hârtie un început de proiect, împreună cu cei de la Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă. Ulterior îl vom înainta Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Educaţiei. Trebuie să avem timpul să le punem pe hârtie şi să mergem înainte, doar că se mai întâmplă să mai vină lucruri peste noi, care ne fac să ne consumăm energia în alte direcţii şi, în loc să mergem înainte, ne oprim să reparăm ce strică alţii şi nu mai putem face pasul înainte.

– Este o vârstă la care este bine de însuşit aceste noţiuni de resuscitare?

– Copiii sunt foarte receptivi de la grădiniţă. Şi chiar de atunci ei trebuie să primească noţiuni de genul să se uite la omul din jur, dacă el nu răspunde, dacă nu respiră, să ştie să alerteze pe cineva, să ştie să sune la 112. Copiii au de la grădiniţă acces la telefon în ziua de azi. După care, în clasele primare, pot şti mai multe, despre cum respiră, despre cum lucrează inima. Resuscitarea presupune însă şi o forţă aplicată, pentru că acele compresiuni trebuie să ţină locul bătăilor inimii, şi atunci trebuie să fie posibilă apăsarea toracelui cu cinci centimetri. Un copil de 7-8 ani nu are forţa aceasta. Noi am avut la cursuri şi copii de şcoală primară, însă eficienţa resuscitării în cazul acestora este mai redusă. Sunt cazuri, chiar recente, când copii de 4-5 ani au reuşit să-şi salveze părinţii sau bunicii pentru că au intrat în contact cu cei de la 112, au ştiut să dea datele care li s-au cerut, au ştiut să spună adresa, ceea ce este foarte important şi au ştiut să deschidă uşa „oamenilor buni”, adică echipajelor de ajutor. Resuscitare ca la carte se poate face de pe la vârsta de 10-12 ani. Deci începând cu clasa a V-a, ar fi bine să se facă câte două ore de instruire pe an, iar lucrul acesta să se repete an de an, pentru că sunt lucruri care se mai uită, altele care se mai schimbă. Cam acesta este planul nostru şi sperăm ca în scurt timp să existe şi o lege pentru acest tip de educaţie în resuscitare în România.

– Dacă un părinte ar vrea, în momentul de faţă, să îşi educe copilul în acest sens, ce opţiuni ar avea?

– Dacă vrea, ar putea face un curs online, spre exemplu. Sunt diverse platforme, diverse filme educative, care ajută foarte mult. Noi acum ne chinuim să facem pentru medicii şi asistenţii din spitale, să aibă toţi aceste cursuri, şi chiar urmează Spitalul de Pneumoftiziologie din Botoşani la instruire. Iar în rest, fiecare centru face instruire cam de două ori pe an, cum a fost şi iniţiativa doamnei doctor Guraliuc, de a educa copiii din şcoli în cadrul Zilei Resuscitării. Avem acţiuni şi în instituţii, la companiile mari, dar din păcate nu reuşim să acoperim toată populaţia în momentul de faţă, fără o lege bine structurată. Cine vrea, în momentul de faţă se poate uita şi pe internet.

– Cum stă România în ceea ce priveşte resuscitarea efectuată de persoane laice, fără o pregătire specială?

– Ne aflăm la coada clasamentului, e drept, dar a clasamentului ţărilor care raportează aceste lucruri. Dar este foarte important că Registrul European nu are toate ţările, ci doar pe cele care raportează. România, când s-a înfiinţat acest Registru, a ales să raporteze. Acesta este primul pas, dacă nu te compari cu ceilalţi, dacă nu ştii unde te afli, nu măsori, eşti tu acolo, în fericirea ta de ţară, nu poţi să ştii cum stai exact. În Norvegia, spre exemplu, în 75% dintre cazuri o persoană a început resuscitarea până la sosirea echipajelor de urgenţă. Sunt multe ţări, în partea asta de Europa, care nu raportează. Am crescut, din 2014 în 2017 numărul persoanelor resuscitate de persoane laice s-a dublat. Acesta este şi exemplul Germaniei, noi acolo tindem. Ei au pornit de la 16% cazuri resuscitate de persoane laice şi acum au ajuns la 45%. Ca Germania să crească atât de mult a introdus educaţia în resuscitare în şcoli. Copilul se duce acasă şi spune „mami, tati, buni, am învăţat la şcoală cum se face resuscitare. Hai să îţi arăt şi ţie cum se face”. Noi am pornit tot de la 16% şi suntem undeva la 30% în momentul de faţă. Dacă ai dublat aceste procente, înseamnă că mai sunt nişte oameni, în ţara asta, care au mai trăit pentru că cineva de pe stradă, sau o rudă, sau un prieten, i-a resuscitat. Iar dacă acei oameni, unu, doi, trei, sunt acum în viaţă, tot e bine.

Deja ai votat!
se încarcă...