„Pandemia poate fi un început al unui mod de viaţă mult mai frumos”

♦ Preotul Daniel Dascălu susţine că, forţaţi de împrejurări, credincioşii au ştiut să arate că pot muta biserica de pe planul social pe planul individual, dar orice enoriaş cunoaşte că Liturghia este cerul pe pământ şi rămâne centrul întregii noastre vieţi duhovniceşti

0
Preotul Daniel Dascălu : „Le-am spus confraţilor preoţi că trebuie să ieşim la pescuit (aluzie la cuvintele biblice «Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni», n.r.), că trebuie să fim noi credibili şi pe urmă să-i prezentăm omului de astăzi valorile”

Preotul Daniel Dascălu, doctor în teologie, susţine că aceste vremuri de grea încercare trebuie privite ca o situaţie excepţională îngăduită de Dumnezeu, din care trebuie să învăţăm ceva.

Reporter: – Cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră, ca preot?

Daniel Dascălu: – În primul rând, perioada a fost foarte grea pentru toată lumea. Tot mapamondul a avut de suferit prin faptul că s-au restrâns foarte multe dintre drepturile şi libertăţile de mişcare, de acţiune. Pentru cei din Biserică a fost mai trist, pentru că toată biserica s-a mutat de pe planul social pe planul individual. Oarecum am spune că epidemia a reuşit să facă ceea ce nu au reuşit curentele filozofice şi sociale ale secularizării, printr-o obligare a credinciosului în a-şi trăi în spaţiul intim credinţa, fără să mai aibă dreptul să şi-o manifeste într-un spaţiu public. De aceea, cred că şi pentru noi, ca slujitori ai Bisericii, cât şi ca fii ai Bisericii, în general, această perioadă a fost destul de grea, a încercărilor, însă şi a reflecţiilor şi cugetărilor interioare, gândindu-ne la faptul că totul este trecător şi efemer şi că noi, de fapt, proiectăm în viaţa religioasă veşnicia.

– Cum trebuie privită pandemia din perspectiva religiei?

– Dacă Dumnezeu a îngăduit-o, ea trebuie privită şi luată aşa cum este, înţelegându-ne, de fapt, propriile noastre slăbiciuni în această situaţie. Biserica i-a îndemnat pe credincioşi ca, în această perioadă de distanţare socială, să se apropie mult mai mult în duh unii de alţii. Dacă Dumnezeu a îngăduit această pandemie, în modul acesta şi cu rapiditatea cu care a reuşit să schimbe şi unele paradigme sociale, cu care eram obişnuiţi, e clar că şi noi poate eram foarte împrăştiaţi. Sfinţii părinţi deseori vorbesc despre o împrăştiere a minţii şi eram atât de aruncaţi în curenţii acestei vieţi, încât nici nu băgam de seamă care lucruri erau mai importante dintre cele pe care le aveam de făcut. De aceea cred că această pandemie trebuie privită ca pe o altă situaţie excepţională îngăduită de Dumnezeu din care trebuie să învăţăm ceva.

– Închiderea bisericilor a fost o măsură corectă?

– Este evident faptul că viteza cu care s-a transmis acest virus i-a determinat pe cei în drept să discute, chiar şi la nivelul Bisericii şi la nivelul instituţiilor, această modalitate de izolare. Probabil că, şi pe bună dreptate, frustrarea multora dintre oameni vine din faptul că unele instituţii au fost deschise, chiar şi spaţiile comerciale. S-a apelat probabil foarte brusc la închiderea spaţiilor unde oamenii îşi puteau procura cele duhovniceşti. Pentru că, după cuvântul Scripturii, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

– Slujbele transmise online au reuşit să realizeze acea comuniune între credincioşi şi preoţi în rugăciune?

– Personal, nu cred. Au reuşit, în schimb, să ostoiască un pic dorul pe care îl aveau unii după alţii pentru că, evident, omul simte nevoia dorului după Dumnezeu, simte nevoia convorbirii cu Dumnezeu, simte nevoia Liturghiei. Până la urmă, viaţa noastră religioasă nu este doar una privată, ci una comunitară şi modul deplin de întâlnire a omului cu Dumnezeu se realiza în Dumnezeiasca Liturghie. De aceea Biserica a îngăduit trecerea de pe planul fizic la planul virtual, însă şi aceasta a fost făcută cu foarte multă prudenţă pentru că, dealtminteri, s-a şi pus accentul ca să nu trecem de pe planul rugăciunii, al interiorizării Liturghiei, în planul mediatizării acestei trăiri liturgice. Părintele Mitropolit Teofan a avut o atitudine pro activă, de apropiere paternă faţă de credincioşi şi preoţi şi a recomandat să ne întâlnim în grupuri de rugăciune şi în mod special preoţii cu enoriaşii. Ne-am bucurat tare mult că am găsit mulţi dintre credincioşi care au dorit să facă parte din această rugăciune. Au fost foarte multe grupuri, în toate parohiile, de lectură a Psaltirei, astfel încât Psaltirea să fie o rugăciune neîncetată pe parcursul unei zile. Cred că această măsură a bisericii din casa fiecăruia dintre noi, dacă acum s-a realizat, va avea roade pe termen lung. Cunosc foarte mulţi credincioşi botoşăneni care şi-au aplecat genunchii împreună cu familiile lor la rugăciune. Nu a mai fost izolare, ci împreună s-au rugat la aceeaşi oră, în aceeaşi încăpere cu toţii, pentru ca Dumnezeu să-şi coboare mila sa şi asupra poporului nostru, rugându-ne nu atât pentru noi înşine, ci rugându-se mai ales pentru cei care erau bolnavi şi pentru ca Dumnezeu să ajute să trecem cât mai degrabă şi cât mai bine peste această situaţie de încercare.

– Consideraţi că numărul celor care s-au rugat a crescut?

– Cred că atunci când vorbim de rugăciune, orice idee de cuantificare nu rezistă. De cele mai multe ori, nu numărul rugăciunilor sau al persoanelor arată intensitatea rugăciunii şi nici cuvintele nu arată intensitatea. Cu siguranţă, însă, că acum cei care au avut a se ruga, s-au rugat mult mai intens. Adică sunt convins că cei care acum au făcut un mic efort personal în a se ruga, nu au făcut-o de formă, pentru că nimic nu-i determina să fie formali, ci au făcut-o încercând să schimbe ceva în propria lor existenţă, în propria lor fiinţă, fire.

– Vom reuşi ca după toată această izolare să punem început bun vieţii noastre?

– Cu siguranţă. Cred că această pandemie i-a determinat pe foarte mulţi să se gândească mult mai bine la propria lor existenţă şi nu atât de mult la o existenţă terestră, cât la o existenţă a valorilor proprii, a valorilor psiho-duhovniceşti, care ţin de inteligenţa emoţională, de bucuriile şi cunoaşterea sinelui, a slăbiciunilor şi a puterilor fiecăruia, dar mai ales în cunoaşterea destinului pe care Dumnezeu îl aşează fiecăruia la botezul nostru, a chemării de a ne sfinţi. Sunt convins că această perioadă de încercare poate fi un început al unui mod de viaţă mult mai frumos, mult mai bogat în conţinuturi duhovniceşti, spirituale şi mult mai plin de sens.

– Biserica a avut parte de multe critici…

– Din păcate, trăim într-o perioadă a corectitudinii politice, în care minoritatea vrea să aibă mai multă dreptate decât majoritatea, când majoritatea devine o minoritate, care se supune dictaturii minorităţii. Trăim într-adevăr o perioadă în care Biserica este atacată, dar nu se întâmplă asta de acum. Biserica este criticată pentru că a făcut sau pentru că nu a făcut poate multe dintre lucrurile pe care se aşteaptă lumea să le facă. Biserica nu va putea niciodată să ia locul statului şi nici nu şi-a propus lucrul acesta. Biserica va rămâne un reper, dincolo de toate criticile pe care le aduc toţi şi de toate recomandările, pentru că viaţa interioară a Bisericii nu va putea fi stabilită de către organele statului, ci de o anumită ritmicitate, de o anumită trăire. Biserica a arătat şi de această dată că este unul dintre cei mai serioşi parteneri pe care îi are statul, pentru că a reuşit să-şi îndemne credincioşii, i-a mobilizat în săvârşirea faptelor bune, în respectarea rigorilor care au fost impuse şi iată că îi reorientează către valori care sunt mai presus de efemeritatea deciziilor şi situaţiilor de moment.

– Mulţi spun că nu trebuie să percepem credinţa ca fiind dependentă de ritualuri…

– Şi acum 1.700 de ani, pe când se discuta în pieţele din Alexandria dacă Iisus Hristos a fost fiul lui Dumnezeu, toată lumea îşi dădea cu părerea, însă cel care a putut să aducă puţină lumină a fost Sinodul întâi ecumenic, episcopii bisericii din acea vreme, care au făcut cumva o aşezare lăuntrică şi dogmatică în mintea tuturor. Dacă aş citi acum ce spun mulţi dintre cei care îşi dau cu părerea, dar nu cunosc viaţa Bisericii, cu siguranţă îmi voi da seama că aceştia spun că Liturghia este un act de formă, însă Liturghia este cerul pe pământ. Şi lucrul acesta nu-l spun eu, ci l-au spus în decursul istoriei foarte mulţi oameni. Cred că Liturghia rămâne centrul întregii noastre vieţi duhovniceşti. Biserica rămâne până la urmă un spaţiu al mântuirii şi Liturghia este o poartă către cer.

– Este religiozitatea multor români doar de suprafaţă?

– Nu cred că măsurarea, cuantificarea vieţii duhovniceşti numai prin această perspectivă poate fi pusă în discuţie acum. Omul când vine în scaunul de spovedanie, când se apropie de Hristos, poate că este mânat şi de un anumit formalism, dar e o primă mişcare a căutării lăuntrice. Şi spun lucrul acesta pentru că numai preotul în faţa căruia îngenunchează un credincios şi-şi deschide inima simte şi durerea şi întristarea şi bucuria şi necazul omului care se mărturiseşte sincer. Aşa încât, deşi unii spun că românul este plin de formalism, aş spune că românul este plin de dorul lui Dumnezeu şi nu întâmplător mulţi dintre părinţii Bisericii au spus că România a fost şi trebuie să rămână o grădină a Maicii Domnului.

– Cum au fost sărbătorile pascale fără prezenţa credincioşilor în biserici?

– Au fost foarte grele, de multe ori am plâns, noi ca slujitori, dar în acelaşi timp i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a îngăduit să fim lângă altar pentru ceilalţi. Am avut speranţa şi nădejdea şi am fost în rugăciune cu toţi, ştiind că vor trece toate acestea şi că va veni o vreme când ne vom regăsi cu toţii la Liturghie.

– Sunt preoţi care susţin că această perioadă trebuie să fie începutul unei biserici călătoare, adică preoţii să iasă în căutarea credincioşilor pentru a le deschide inimile pentru împărăţia lui Hristos.

– Cred că lucrul acesta se întâmplă. În urmă cu zece ani, întorcându-mă din slujirea misionară din Scandinavia, le-am prezentat experienţa mea confraţilor preoţi. Le-am spus că trebuie să ieşim la pescuit, că trebuie să fim noi credibili şi pe urmă să-i prezentăm omului de astăzi valorile, nu numai prin prisma obişnuinţei cu care am fost noi structuraţi şi cristalizaţi, sau ei, credincioşii, ci prin prisma provocărilor care ne vin nouă în vremurile de astăzi. Deseori Biserica a fost considerată prea tradiţională şi închisă, dar ăsta e farmecul, aceasta este esenţa bisericii, pentru că totul este atât de schimbător încât omul trebuie să nu uite cine este, iar în biserică omul îşi găseşte felul său de a fi. De aceea părintele Rafail Noica spune că ortodoxia nu este doar o dimensiune confesională, ci este în firea omului, este felul omului de a fi.

– Ce ar trebui să învăţăm după aceste două luni de izolare?

– Ar trebui să învăţăm să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi, să ne rugăm cu căutare interioară cât mai intensă. Cred că aceste două luni sunt despre noi, iubirea noastră, slăbiciunile, aşteptările noastre şi despre scopul existenţei noastre.

– În finalul interviului, ce le recomandaţi botoşănenilor?

– Să fie oameni ai luminii, oameni ai bucuriei. Să nu uite că Dumnezeu îi vrea pe toţi să fie luminoşi şi fericiţi, nicidecum panicaţi, isterizaţi, judecători, analişti, ci-i vrea pe toţi să fie luminoşi, ca sfinţii din biserici. De aceea cred că este vremea să învăţăm să ne bucurăm şi să ne căutăm sensurile propriei noastre existenţe.

 

Deja ai votat!
se încarcă...