„Postul este călătoria de autodescoperire a omului”

0

Preotul Olivian Mihai Sandu susţine că toţi ar trebui să ne îndreptăm către post, rugăciune şi fapte bune şi că, deşi uneori ne pierdem speranţa, Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

 

– Am intrat în Postul Paştelui, o perioadă importantă de pregătire pentru înnoire şi renaştere spirituală.

– Ideea este următoarea – oamenii au întrebări existenţiale – „cine sunt eu, ce-i cu mine, ce trebuie să fac în viaţa asta, cum pot fi fericit?”. Toate aceste întrebări au răspuns înscris în suflet şi în inimă de când s-a născut omul. Practic, omul se naşte cu manualul lui de utilizare, toate sunt înscrise în inima lui dar, din păcate, mai ales astăzi, oamenii trăiesc în afara lor, trăiesc în proiecţii. Ştiu viaţa tuturor vedetelor şi habar nu au cine sunt ei. Trăind în afară, se obişnuiesc cu modul acesta de viaţă. Postul este această călătorie în interior, înspre sine, o desprindere foarte dureroasă de lume şi de exterior. Oamenii exersează această voinţă de a călători spre sine renunţând la nişte lucruri. Nu mănânc pentru că nu vreau. Când spun că nu vreau, acest exerciţiu de voinţă declanşează un mecanism teribil la interior. Când omul iese un pic din teatrul vieţii lui, vede că sunt foarte multe lucruri de aruncat. Sunt foarte multe lucruri care îi îngreunează sistemul, care îl umplu pe degeaba. E obişnuinţa omului să-şi care duşmanii în spinare şi pe cei dragi să îi lase acasă. Cea mai frumoasă şi eficientă călătorie este în interiorul omului, acolo unde se autodescoperă şi-şi dă seama cu adevărat ce vrea şi de ce are nevoie. Mântuitorul în ultima Evanghelie, înainte de post, încheie aşa: „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Deci postul este călătoria de autodescoperire a omului. Voinţa se exersează de la a nu mânca. Este o redobândire a controlului şi a stăpânirii. Şi atunci sufletul respiră uşor. E liber. Sufletul nu vrea lucruri, sufletul vrea comuniune cu oamenii şi cu Dumnezeu. Cine vrea să ţină postul, să-l ţină cu bucurie, că este pentru el.

– Cum trebuie să postim?

– Cunosc oameni care îşi schimbă vasele în care gătesc în timpul postului. Sunt oameni care postesc negru în prima săptămână şi de la ei am învăţat şi eu şi să ştiţi că toată foamea, senzaţia, plăcerea, gustul, totul este în creier. Nu-i în stomac. Stomacul nu are ochi. Totul e în creier. Surogatele astea care au apărut acum, cârnaţi de post, pateu de post, sunt nişte bombe, care nu au valoare. Postul înseamnă mâncăruri elementare, care să ne asigure doza zilnică de energie şi este suficient. Dumnezeu primeşte foarte mult jertfa asta. Postul începe şi cu cuvintele astea – „ce putem noi face să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat?”.

– Cât de importantă este rugăciunea?

– Rugăciunea înseamnă deschiderea inimii. Cu cât rugăciunea este mai intensă, cu atât sufletul se deschide mai mult. Dumnezeu stă tot timpul la uşa inimii noastre. El este dat afară foarte elegant, prin păcate, dar el nu pleacă nicăieri, tot la inima uşii noastre stă, pentru că este Tatăl Nostru. Cu cât rugăciunea este mai intensă, cu atât inima este mai deschisă şi îl primeşte mai mult pe Dumnezeu. Când zicem „Doamne, Iisuse Hristoase”, el vine personal, nu trimite raze din cer. El vine imediat, ca la un fiu, nu ca la o slugă. Oamenii au uitat să se conecteze la Dumnezeu. Ne rugăm pe fugă, cu câteva cuvinte, în pauză, sau în reclama de la film, nu avem un timp al rugăciunii. Una dintre metodele frumoase de rugăciune este să ţii icoana în braţe. Aţi încercat vreodată să luaţi icoana Mântuitorului şi să ziceţi Tatăl Nostru rar, uitându-vă în ochii lui? Te apucă plânsul. Când suntem una cu Dumnezeu se vindecă şi bolile. Când auzim de minunile făcute de sfinţi ni se par poveşti, dar acei oameni chiar au crezut şi l-au primit pe Dumnezeu în sufletul lor. Rugăciunea are un plus mare pentru că îl are şi pe Dumnezeu în ea.

– Rugăciunea trebuie împletită cu fapte bune?

– Foarte interesant în creştinismul nostru, de Crăciun umplem casele necăjiţilor, dar nimeni nu duce la un necăjit ceva în post sau în luna mai. Dumnezeu ne-a legat foarte mult de oameni. Ne-a înghesuit pe pământ pe toţi, să ne împiedicăm unul de altul, ca să ne tocim stilurile de viaţă şi să învăţăm să trăim unii cu alţii. Suntem dependenţi de oameni. O faptă bună înseamnă un lucru făcut din iubire faţă de cineva. Faptele bune se judecă întotdeauna după inima celui pe care le face şi faptele rele se judecă după urmările păcatului respectiv. Toţi oamenii care fac fapte bune vor avea răsplată. Dumnezeu vine şi răsplăteşte, nu rămâne dator. Dumnezeu nu are bani de un leu, el are bani de cinci milioane. Când bagă mâna în buzunar este bogat şi risipitor în acelaşi timp, dar inima noastră este închisă, din păcate.

– Şi cum putem să o deschidem?

– E o luptă cu noi înşine. Cine are aşteptări de la lume este naiv. Nu trebuie să avem aşteptări de la lume. Facem ce avem de făcut şi ne vedem de treaba noastră. Venim la Dumnezeu, el este singurul prieten care nu ne părăseşte. Oamenii azi te ridică, mâine de coboară, în funcţie de interese.

– Cum a fost anul acesta de pandemie pentru dumneavoastră?

– A fost greu ca pentru toată lumea, dar nu m-am lăsat învins. La început m-am speriat, dar după aceea am luat cuvintele părintelui Bartolomeu Anania „nu vreau să am un an trăit în frică că mor, vreau să am un an în care să-mi fie frică că nu o să trăiesc” şi nu m-am lăsat. M-am ţinut de oameni, de copii, ne-am bucurat atât cât am putut. Lumea s-a schimbat şi acum este o cernere extraordinară a lumii. Mă refer la creştinii noştri, se împart în două, fricoşii – credincioşii superficiali şi fidelii lui Dumnezeu. Eram speriat, dar acum nu mă mai sperie nimic. Din păcate, nu ştim să fim uniţi, este o dezbinare extraordinară în lume. Nu aţi văzut câtă ură există şi pe facebook şi peste tot? Păcat de oameni că se pierd aşa. Şi este o frică teribilă. Frica este o armă cu care se conduce şi se manipulează lumea. Este o psihoză în masă.

– Tot în acest an, Biserica Ortodoxă a primit multe lovituri…

– Biserica este ultima redută de tradiţie, de cultură, de istorie românească, de românism. S-a lovit în biserică şi, din păcate, nu o mai apără nimeni. Asta arată că oamenii ţin cu Dumnezeu atât timp cât nu le este afectată imaginea sau siguranţa, însă Biserica lui Hristos nu va muri niciodată. Are Dumnezeu creştinii lui şi vor ieşi, când spun că vor ieşi nu înseamnă că vor ieşi în stradă să facă revoluţie, nu. Vor sta demni şi dârzi chiar şi în faţa morţii. Era o pildă cu nişte părinţi călugări care au căzut în patima beţiei. A venit comunismul, le-a desfiinţat mănăstirea, i-a scos pe toţi afară de faţă cu lumea, i-a bătut bine şi le-a spus să scuipe icoana Maicii Domnului, că altfel îi împuşcă. Şi stareţul le-a spus călugărilor „fraţilor, am trăit toată viaţa ca nişte ticăloşi, hai măcar să murim ca nişte creştini” şi a lua icoana şi a sărutat-o. Şi ceilalţi călugări au sărutat icoana şi au fost împuşcaţi. Pocăinţa asta a lor, mărturie în faţa tuturor, a contat enorm. Sfinţii de asta au murit, ca să fie mărturie oamenilor şi mulţi, văzând chinurile lor, s-au întors la Dumnezeu. Sfinţii o să ne arate obrazul când ne vom duce la cer – „pentru ce am murit eu, pentru ce am pătimit eu? Pe mine m-au tăiat cu ferăstrăul şi tu nu ai putut să posteşti două zile? Pe mine m-au fugărit prin munţi, mi-au omorât copiii în faţa mea şi tu nu ai putut să-ţi duci copilul la biserică, în libertate?”. Dumnezeu o să ne pună ochi în ochi cu sfinţii noştri, cu părinţii noştri. Să ne uităm în ochii lor şi să spunem de ce nu am putut. Lumea e grăbită, e disperată să adune, să cumpere. E greu să spui astăzi „mi-i suficient cât am”.

– Ştiu că aveţi activităţi deosebite în cadrul Filialei Vorona a Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români.

– Mă întâlnesc cu tinerii în fiecare sâmbătă seară. Citim din Scriptură, ne rugăm împreună. Activităţile noastre de la ATOR au fost un rai pentru copiii noştri. Am organizat până acum 15 tabere pentru 1.500 de copii din judeţul Botoşani. Pentru cei care nu-şi permit să meargă în tabără, venim şi facem tabără la ei în sat. Tabăra din pridvorul satului este o iniţiativă a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Copiii şi tinerii au ieşit din rutina zilnică, au învăţat, au cunoscut oameni, şi-au dat seama la ce sunt buni. Avem Centrul „Sfântul Pantelimon” amenajat chiar lângă biserica noastră, unde, în fiecare an, am cazat acolo cam 600-700 de copii. Acum punem la punct o bucătărie, am amenajat băi. Mai facem rugăciuni, mergem prin sat, ajutăm bătrânii la treburile gospodăreşti, avem câte o oră de lectură. Copiii fac mărţişoare pe care le dăruiesc localnicilor. Deja oamenii ştiu şi-i aşteaptă cu gogoşi, cu compot, fiecare cum poate. La oraş cred că e mult mai greu să-i scoţi pe copii din apartamente, de la calculator. Copiii sunt extraordinari ca voluntari, când se unesc, au energie şi forţă. Sunt extraordinari dacă ştim să le dăm un sens eforturilor lor.

– Sunteţi profesor la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe”. Ce părere aveţi de orele online?

– Nu se învaţă absolut nimic. Ce se face acum a total greşit. Nu are nici măcar 2% valoare. E o menţinere aşa pe linia de plutire. Am vorbit cu foarte mulţi părinţi care spun că nu mai au un control asupra copiilor, că aceştia stau foarte mult pe calculator, nu învaţă nimic. Procesul de învăţare aşa a fost făcut, de la om la om, nu de la laptop la laptop. Copiii încep să se obişnuiască cu acest stil de lucru şi nu este bine.

– A schimbat pandemia relaţia preot-credincioşi?

– Nu. Ba din contră, oamenii parcă au venit mai mult la biserică, s-au apropiat. Oamenii de la ţară sunt deosebiţi, în sensul că nu prea ai ce să le faci. Nu ai cu ce să-i sperii prea mult. Dacă i-aţi vedea ce frumos vin şi se roagă pentru copiii lor. Cum îşi dau pensia copiilor şi nepoţilor şi ei opresc doar bani de medicamente. Aceştia sunt bătrânii noştri care tremură acolo la Altar şi se roagă pentru copiii şi nepoţii lor. Dacă ne pleacă bătrânii, chiar rămânem ai nimănui. Eu am un sat plin de bătrâni şi am învăţat de la ei să fiu tânăr. Ei îmi spun „părinte, stai cuminte, toate sunt cu timpul lor, toate se fac la timpul lor”. Şi să ştiţi că aşa este.

– Ce le transmiteţi botoşănenilor?

– Să postească cu bucurie, să se apropie de Dumnezeu, că Dumnezeu îi aşteaptă enorm, îi iubeşte şi nu-i judecă. Să-l iubească pe Dumnezeu, să încerce să nu le mai fie frică să trăiască. Să le fie frică doar atât că nu trăiesc şi-şi pierd viaţa în frică.

Deja ai votat!
se încarcă...