Botoșăneanul Alin Alexuc, care a intrat în istorie ca fiind primul luptător de greco-romane participant la trei ediții ale Jocurilor Olimpice (2012, 2016 și 2020), susţine că ştie care este drumul spre noua Olimpiadă şi gândul său este doar la o medalie
Reporter: – Alin, ce înseamnă pentru tine acest titlu de Cetățean de Onoare al Municipiul Botoșani?
Alin Alexuc: – Pentru mine este un premiu onorific, e pentru sufletul meu, pentru că am crescut în acest oraș, aici am învățat luptele, „abecedarul” luptelor. De aici am plecat, din orașul meu de suflet.
– Recent, ai cucerit medalia de bronz la Campionatul Mondial de seniori care a avut loc în Serbia, unde l-ai învins în limitele categoriei 130 kg în finala pentru locurile 3-4 pe Muminjon Abdullaev din Uzbekistan, cu scorul de 5-3. Cum a fost?
– Greu, dar frumos! Având în vedere că România nu a mai luat o medalie la Campionatul Mondial din 2006, deci de 16 ani, acest bronz a fost primit ca un aur. E o medalie importantă atât pentru luptele din România, cât și pentru mine. E foarte greu să aduci o medalie de la Mondiale și mai ales la această categorie, unde sunt toți greii, toți „gladiatorii” din lume. Eu am dorit să ies campion mondial, dar nu e așa de ușor și de simplu cum pare. E foarte, foarte greu.
– Emoții? Mai putem vorbi de ele la nivelul tău?
– Clar! Au fost. Emoții ai, oricâtă experiență ai avea. Nu cred că există sportiv să nu aibă emoții. Până la urmă e ceva normal și fac parte din joc, din viață. Totul e să le gestionezi cum trebuie și să le controlezi. Când te bați pentru o medalie sunt și emoții, este și presiune.
– Frică?
– Nici vorbă! Frica nu are ce căuta în acest sport. Sunt doar emoțiile, dar și acelea până intri pe saltea și dai mâna cu adversarul. Pe urmă ele dispar complet. Începe lupta, corp la corp, și nu te mai gândești la absolut nimic.
– Tare și adversarul tău din finala pentru medalia de bronz (n.r. Muminjon Abdullaev din Uzbekistan), dar nu i-ai dat nicio șansă.
– La fel ca și mine, și el are tot trei ediții la Jocurile Olimpice. Campionul Asiei. E foarte tare! Până la acest Mondial, nu m-am luptat niciodată cu el. Am fost condus în prima repriză cu 3-0. Am câștigat medalia chiar în ultimele secunde. Nu știu de unde am avut acea putere. De la Dumnezeu cred că a venit să am în ultimele 10 secunde acea putere fantastică să câștig meciul. E greu să câștigi o luptă în ultimele secunde, pentru că nu mai ai acea prospețime ca la început. S-a văzut însă dorința mea de a câștiga o medalie la Mondiale.
– Cu această medalie, ți-ai îmbogățit palmaresul pentru că, să reamintim, la nivel de seniori ești campion european, în urma titlului cucerit în 2020 în „Arena Gladiatorilor”, cum spunem noi, din Roma, și medaliat cu bronz la edițiile din 2018 și 2019 la Europene.
– Da. Practic am intrat și în istoria Mondialelor. Pe plan mondial, foarte, foarte greu la lupte. Uite, la mine această medalie a venit după 22 de ani de muncă, 22 de ani în care am stat numai în sală. Am dormit practic în sală cum se spune, 22 de ani, ca să obțin această medalie. Nu a fost să fie aur, dar la următoarea ediție a Mondialelor voi transforma acest bronz în aur! Așa a fost și la Europene. Întâi a fost bronz și pe urmă aur.
– Deja ai intrat în istorie ca fiind primul luptător de greco-romane participant la trei ediții ale Jocurilor Olimpice – 2012, 2016 și 2020, care însă, din cauza pandemiei, s-a ținut anul trecut. E clar că urmează și a patra. Chiar în interviul anterior pe care mi l-ai acordat, în final la întrebarea pe care ți-am pus-o, ce urmează după tine după JO de la Tokyo, mi-ai răspuns, Olimpiada din 2024! Cum va fi la Paris?
– Va fi un drum greu până la Paris, cu toate că mai sunt doi ani. Acum s-au schimbat criteriile de calificare. După ce că erau atât de grele, acum sunt pur și simplu infernale. Uite, dacă acum Mondialele din Serbia erau criterii de calificare, eu aveam deja biletul pentru Paris prin performanța obținută. Așa însă, va trebui să lupt anul viitor pentru a-mi câștiga locul la Olimpiada din 2024. Dar, crede-mă că știu foarte bine ce am de făcut pentru a ajunge la Paris. Pentru mine nu asta e problema mea, să mă calific. Gândul meu este la medalie, pentru că deja e a patra Olimpiadă și cam ar fi timpul pentru podium. Acum la Paris e momentul, pentru că în 2028, la Los Angeles, voi avea 38 de ani și va fi foarte greu. La Paris eu spun că voi fi în formă maximă și voi fi pregătit pentru o medalie, sper eu să fie cât mai strălucitoare.
– Faptul că ai schimbat categoria, că ai urcat în categorie, s-a dovedit a fi cartea câștigătoare pentru tine…
– Ai remarcat foarte bine și e bine punctat, pentru că practic toate aceste mari performanțe au venit la 130 kg. Mi-a luat un an, doi, până m-am acomodat la această categorie, să fac și eu 125 kilograme, să am masă musculară, să muncesc, dar a fost o decizie bună. În 130 kg am luat toate medaliile și am prins și o Olimpiadă, pentru că la primele două am participat la 97 de kilograme. La lupte e foarte greu să treci dintr-o categorie în alta și să iei și medalie și să te și califici la Olimpiadă. Acum am însă maturitatea necesară ca la Paris să urc pe podium.
– Să ne așteptăm să fii și port-drapel?
– Nu cred. Sunt canotoarele, tot din Botoșani. Și e și normal ca acela care e campion olimpic, la următoarea ediție să fie port-drapel.
– Chiar, prin rezultatele tale, ale canotoarelor, ale lui David Popovici, am mai scos și noi capul în lume cum se spune! Noi Botoșaniul, dar și România!
– La lupte medalia mea a venit după o secetă de 16 ani la Mondiale. La Olimpiadă noi nu mai avem medalie din 1992. Deja se vor face 32 de ani. E foarte mult! Cred că tot eu voi sparge gheața din nou și aici. Ce pot spune? A fost un 2022 de excepție. Fenomenul David Popovici, la caiac iar la Mondial, băieții și fetele la canotaj, scrima…Începem ușor-ușor să scoatem capul în lume.
– Când vom avea un nou Alexuc? Vine ceva din spate, sau…
– Fără falsă modestie, dar un nou Alexuc la categoria 130 kg e greu. Nu avem grei, gladiatori în țară. Nu sunt oameni mari, puternici. Eu în țară nu am cu cine să mă lupt. Eu mai mult mă antrenez în străinătate. Văd unde sunt greii, îmi iau geanta și mă duc să mă lupt cu ei. Mă duc în Turcia, mă antrenez cu turcii, în Finlanda, în Germania, mă duc oriunde pentru că nu vreau să stau pe loc, vreau să evoluez. Așa antrenez acasă, forță, alergare, dar când nu faci strict luptă, degeaba.
– Spui că mereu ești plecat. Cam câte zile ai tu libere într-un an?
– Nu am liber deloc, chiar nu am. Poate de Crăciun și de Revelion, dar și atunci mă duc la sală. Fără muncă și sacrificii nu aș fi realizat nimic. Și încă nu am ajuns acolo unde îmi doresc, dar o voi face peste doi ani la Paris.
