Din oceanul de scandaluri care inundă permanent România, două dintre ele se revarsă în aceste zile peste românul obidit, îngălbenind ecranele tv și ocupând precum ciulinii câmpurile online. În ambele cazuri numitorul comun este în zona achizițiilor efectuate de către instituțiile publice: noile uniforme pentru polițiști și mașinăriile de confecționat măști. În toată această mascaradă sunt vizați atât angajați ai statului român, cât și oameni de afaceri, adică, în limbajul comercial, beneficiari și furnizori. Privind pragmatic problema, oamenii de afaceri n-ar trebui să fie prezenți în fața procurorilor decât ca niște martori avizați care să ajute la evaluarea pagubei de care a avut „parte” statul român. Spun asta întrucât a ajuns o modă, o cutumă, o obișnuință în România ca la orice achiziție publică să câștige bani grei și furnizorul, dar și beneficiarul de produse sau servicii (de fapt, reprezentantul lui legal!), acest lucru având drept coloană vertebrală un preț vădit supralicitat, de multe ori în contradicție totală cu utilitatea, calitatea și valoarea efectivă a produsului sau serviciului. Vina în aceste cazuri este a beneficiarului în procent de peste 90 la sută, pentru că, vorba aceea din popor, el ridică provocator coada. Omul de afaceri, e limpede, nu are decât un scop: profit mare, indiferent de condiții. Pentru că a vorbi despre conștiință ridicată acolo unde sunt mulți bani este echivalent cu a încerca să prinzi cu mâna avioanele cu reacție! În aceste condiții, beneficiarul este alfa și omega. De cele mai multe ori, aceasta (beneficiarul) nu este o persoană, ci un conglomerat cimentat în special prin sediile partidelor care încearcă să se alinieze cu cerințele legii prin niște comisii de achiziții încropite doar pentru că așa spune legea. Din punctul meu de vedere, aceste comisii ar trebui să fie ele, alfa și omega, și nu managerul care, numit politic evident, își recuperează investiția direct sau indirect. Investiția fiind prețul corect pentru funcția dobândită. Din păcate, comisiile despre care vorbeam, sunt alcătuite ori din niște yesmeni lingușitori ori din niște fricoși cărora le este imposibil să se pună de-a curmezișul atunci când șeful trasează direcția de acțiune. Și uite-așa, am ajuns iarăși la principala cauză a derivei României: nimeni nu răspunde pentru nimic! Că dacă funcționarul care semnează niște acte indispensabile într-o tranzacție ar ști că va răspunde în caz de eroare, fraudă sau ce o mai fi, atunci el n-ar mai pune degetul ca primarul pe orice hârtie i-o împinge șeful în față. Din păcate, răspunderea la români este cu totul și cu totul opțională. Pot să moară oameni, poate fi prejudiciat statul sau cetățeanul cu sume uriașe, poate fi încălcat orice drept constituțional, nimeni nu răspunde cu nimic. Nici politicienii, nici magistrații, nici medicii, nici managerii de paie, nici aleșii locali sau parlamentari, nici nimeni! Vorbesc de factorii decizionali, și nu de pălmașii care sunt adeseori târâți prin tribunale pentru că au urmat ca proștii directivele șefilor. Pentru că scandalul uniformelor pentru polițiști nu-și are izvorul decât sus, în vârful MAI, pentru că scandalul măștilor neconforme a „prins” viață tot sus, printr-un birou de ministru sau chiar mai sus, și pentru că absolut orice tranzacție, achiziție în care sunt implicate instituțiile statului este avizată politic, direct sau indirect. Toate contractele care necesită sume mari de bani au în spate în primul rând decizia politică și de-abia apoi rodul „profesionalismului” celor care le semnează. Din aceste motive, furnizorii de produse sau servicii care sunt plimbați cu duba nu reprezintă altceva decât praf în ochii prostimii. Că dacă ar răspunde pentru deciziile lor cei care dau verdictele în respectivele tranzacții comerciale, atunci o afacere bănoasă s-ar putea înfiripa în transportul rutier: curse regulate Guvern, Parlament – DNA sau Primării, CJ-uri – Parchet. Feroviar nu, întrucât ar expira mandatul până când trenul ar ajunge la destinație! Și dacă tot am amintit de CFR, faptul că în a doua armată a țării se aruncă cu pietre de către niște loaze de prin Leorda, se datorează aproape în exclusivitate faptului că nimeni niciodată nu a răspuns pentru destructurarea, distrugerea și delapidările din această instituție. Sau dacă a răspuns, atunci numele lui a fost probabil Păun, de profesie acar. Că doar n-avea să răspundă Necolaiciuc ăla sau șefii lui care achiziționau un banal cui cu 10 lei!
