O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Liviu Axinte, liderul LSI Botoşani, susţine că în niciun domeniu românesc nu există rigurozitate şi planificare, iar educaţia nu face excepţie.

 

 

Reporter: – Se anunţă proteste în învăţământ în perioada următoare?

Liviu Axinte: – La rectificarea bugetară, Ministerul Educaţiei va primi fonduri pentru a se achita o parte a diferenţelor la hotărârile judecătoreşti. Nu ştiu cât anume din datoriile unităţilor către angajaţii din învăţământ rezultate în urma acelor hotărâri pot fi acoperite. Aşteptăm rectificarea, după aceea vom discuta despre atitudinea noastră faţă de rezolvarea sau nerezolvarea punctuală a revendicărilor. Din păcate, constatăm că politicienii şi-au majorat salariile, dar când să aplice măsura şi salariilor noastre, nu mai sunt bani. Potrivit promisiunilor, până la 1 ianuarie 2018 trebuia să avem o creştere a salariilor de 80%, însă am beneficiat de o majorare de doar 15%.

– Sindicaliştii sunt preocupaţi doar de salarizare, sau solicită şi rezolvarea celorlalte probleme cu care se confruntă sistemul educaţional?

– Aşa cum am precizat şi la pichetarea din 3 octombrie, nemulţumirile noastre nu sunt legate numai de nivelul de salarizare. Sigur că principala nemulţumire este legată de nivelul salarizării, raportat la cel existent în alte instituţii bugetare din România, dar revendicările noastre se referă şi la îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, posibilitatea realizării de investiţii în şcoli, achiziţionarea de materiale didactice, de mijloace de învăţământ moderne, astfel încât toţi elevii să aibă acces egal la o educaţie de calitate.

– Necesitatea revizuirii programelor şcolare se regăseşte printre revendicările sindicale?

– Revizuirea programelor şcolare nu este un obiectiv fundamental al mişcării sindicale, se regăseşte printre obiectivele solicitate de către federaţia noastră, însă ţine mai mult de aplicarea politicii educaţionale de către minister.

– Se spune că 40% dintre absolvenţii de liceu sunt analfabeţi funcţional, însă peste 90% dintre cadrele didactice consideră că sunt bune şi foarte bune, profesional vorbind. Cum comentaţi?

– Nu sunt la curent cu această statistică. Situaţia în care se află învăţământul românesc este mai dificilă şi este cauzată de contextul socio-economic. Practic, nu ştiu dacă modul de gândire a sistemului de învăţământ actual este foarte bun. Am în vedere faptul că la sfârşitul clasei a VIII-a, elevii care doresc să urmeze învăţământul profesional susţin examen şi sunt triaţi după aptitudini, iar elevii care nu promovează în şcolile profesionale sunt admişi la liceu. Concurenţa în învăţământul profesional este explicată în primul rând prin bursele acordate de minister. Dar, în acelaşi timp, ne întrebăm dacă este corect ca elevii respinşi de la învăţământul profesional să fie admişi la liceu. Ei fie vor abandona şcoala, fie vor rata examenul de bacalaureat. Cred că ministerul ar trebui să elaboreze un program naţional de susţinere a elevilor din mediul rural în internate. Elevii să locuiască în internatele care există şi eventual să fie construite noi internate, pentru că nu ştiu dacă este eficientă decontarea navetei elevilor. Cred că mulţi elevi ar putea să aibă alte rezultate dacă ar sta în internate unde să fie monitorizată mai bine pregătirea lor şcolară.

– A devenit o practică în învăţământ să se lucreze doar cu vârfurile şi să avem pe bandă rulantă absolvenţi slab pregătiţi?

– Faptul că avem absolvenţi de mai slabă calitate decât alte generaţii este generat de factorii socio-economici. Atât timp cât un debutant în învăţământ primeşte 1.400 de lei net, la concursul de titularizare nu vor participa cei mai buni absolvenţi din învăţământul superior. În privinţa rezultatelor, nu putem da vina exclusiv pe calitatea profesorilor şi nici doar pe situaţia socio-economică. Această situaţie este cauzată şi de lipsa unui program naţional de susţinere a învăţământului. O primă condiţie este aceea ca Ministerul Educaţiei să primească un buget corespunzător. Prin legea educaţiei s-a stabilit că învăţământul va primi 6% din PIB, ori noi primim 2,7%, sau 3% an de an. În aceste condiţii, funcţionăm la o limită de avarie. Sigur că lucrurile astea sunt cunoscute, dar vedem că din prioritate naţională învăţământul s-a transformat în a cincea roată la căruţă. Nu mai putem vorbi de învăţământ prioritate naţională când nu alocăm finanţarea stabilită prin lege.

– Totuşi, premierul Mihai Tudose a anunţat ca priorităţi educaţia, sănătatea, infrastructura. Va rămâne totul la faza declarativă?

– Fiecare domeniu are importanţa lui, dar, din păcate, învăţământul nu a primit niciodată fonduri corespunzătoare care să permită un program de dezvoltare a sistemului. Nu putem spune că în ultimii 27 de ani a avut loc o revoluţie în învăţământ, că s-au făcut investiţii extraordinare. Au mai existat investiţii, dar la un nivel minim.

– Revenind la activitatea didactică, nu ar trebui recunoscută mai mult munca profesorilor care reuşesc să obţină rezultate cu elevii slabi la învăţătură?

– Anul acesta, în cadrul concursului de acordare a gradaţiei de merit, ministerul a avut în vedere schimbarea criteriilor de acordare şi creşterea ponderii în totalul punctajului a activităţii desfăşurate şi cu copii cu cerinţe educative speciale, cu cei care provin din familii defavorizate. Declarativ, în fiecare an se are în vedere tocmai şi posibilitatea aceasta, ca şi profesorul care lucrează cu elevii din şcolile care nu sunt de elită să poată să acceadă la gradaţie de merit, ţinându-se cont de progresul şcolar. În acelaşi timp, vedem că ponderea rezultatelor obţinute la olimpiade este foarte mare. Consider că este aproape imposibil să realizezi o evaluare obiectivă, astfel încât toată lumea să fie mulţumită.

– Învăţământul a avut până acum 24 de miniştri şi fiecare a venit cu reforma lui…

– Este un număr prea mare pentru 27 de ani de la Revoluţie. O schimbare atât de deasă a miniştrilor nu poate să ofere continuitate măsurilor luate la nivelul ministerului. Ar trebui să avem o strategie care la ora aceasta se doreşte a fi realizată la nivelul Preşedinţiei, prin lansarea acelui program „România educată”, la care au fost invitate la discuţii inclusiv federaţiile sindicale, numai că a rămas la stadiul de consultări. Trebuie adoptată o strategie în domeniul educaţiei şi, indiferent cine va fi ministru, să o pună în aplicare. Altfel, fiecare ministru are părerea şi viziunea proprie despre învăţământ şi va lua decizii în conformitate cu acestea.

– Dar de ce sindicatele le-au permis miniştrilor să aplice reformele proprii?

– Acum să nu credem că dacă şcoala rămânea cu aceleaşi reguli de dinainte de 1990 totul ar fi fost perfect astăzi. Şi învăţământul trebuie să urmeze o linie de adaptare la transformarea societăţii. În schimb, aş vedea stabilite de către minister nişte direcţii clare în care vrem să ducem învăţământul, apoi gândită o strategie care să fie aplicată de toate instituţiile din subordinea ministerului. La drept vorbind, în niciun domeniu nu există rigurozitate şi planificare în activitate. Nu putem spune că doar învăţământul este vinovat pentru situaţia de ansamblu a societăţii. Sigur, nici nu putem să nu ne asumăm o parte din vină. Lucrurile se condiţionează între ele şi ne aflăm într-o stare de letargie în care ne zbatem de mult timp şi nu reuşim să ieşim. Au fost mai multe experimente în învăţământ, însă măsurile luate de pe un an pe altul nu pot duce la rezultate notabile.

– Nu toţi elevii sunt capabili de performanţă, dar cadrele didactice ar putea face mai mult pentru modelarea copiilor, pregătirea lor pentru viaţă?

– Cred că rolul profesorilor în modelarea copiilor este important. Câteodată reuşim, câteodată nu. Modelarea caracterului, a felului de a fi nu se face doar la şcoală, se face şi în familie, peste tot în societate. Comparativ cu perioada dinainte de 1990, societatea este diferită. Mulţi părinţi au plecat la muncă în străinătate şi au lăsat copiii în grija rudelor, sau singuri. Unii dintre aceşti copii nu se pierd, reuşesc să răzbată singuri, alţii însă nu. De multe ori, ca profesori, nici nu ştim care este situaţia reală a copiilor, ce se întâmplă cu ei. Profesorii au rolul lor, însă nu este unul exclusiv.

– Mişcarea sindicală a fost o frână în adevărată reformă a învăţământului?

– Există un stereotip al unor politicieni care, când nu pot să identifice măsurile pentru reglarea unui sistem, găsesc vina în sindicate. Aş face referire la fostul ministru al Învăţământului, care a dat legea educaţiei naţionale şi care a spus că sindicatele au blocat reforma. Eu întreb, cum au putut sindicatele să blocheze o reformă stabilită printr-o lege care a fost asumată? Ulterior s-a dovedit că legea nu este bună, dovadă fiind cele peste o sută de modificări. De aceea astăzi se vorbeşte despre necesitatea unei noi legi a educaţiei. În ultima vreme vedem că vinovatul de serviciu este mişcarea sindicală, însă consider că această abordare este greşită. Cred că într-o societate normală, modernă, trebuie să existe acel dialog social. Dialogul social nu înseamnă o succesiune de două monologuri. Dialogul lipseşte aproape tuturor politicienilor de după Revoluţie. Nu trebuie găsită în mişcarea sindicală piedica din calea dezvoltării societăţii, indiferent de domeniul în care activează sindicatul.

– Va ajunge vreodată învăţământul prioritate naţională?

– Din păcate, nu cred că voi prinde eu în România un învăţământ tratat ca prioritate naţională. Timpul ne va spune dacă se va întâmpla lucrul acesta.

se încarcă...
EVALUAȚI ARTICOLUL -
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...