seventeen + 4 =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Traian Apetrei, directorul Teatrului „Eminescu”, susţine că Botoşaniul este într-o cumpănă grea cu reabilitarea clădirii teatrului şi este nevoie de o coalizare a forţelor.

 

Reporter: – Cu ce gânduri aţi început noua stagiune?

Traian Apetrei: – Dorim să marcăm aşa cum se cuvine Zilele Teatrului „Mihai Eminescu”, ediţia a XIII-a, în perioada 11-14 octombrie. Vom marca 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului „Mihail Eminescu”, aşa se numea la început, cu trupă proprie. Este o sărbătoare inclusă în Anul Centenarului, care aduce în atenţie mai multe evenimente demne de această instituţie simbolică pentru municipiul Botoşani. Dacă ar fi după mine, cred că aş cuprinde în stema municipiului şi Teatrul „Eminescu” şi alături de el şi Grădina de vară. Vom mai marca 180 de ani de teatru în limba română la Botoşani, ceea ce aşează Botoşanii pe un loc demn de toată lauda între celelalte oraşe ale României. În 1918, în momentul Unirii, Botoşanii aveau deja de patru ani teatru. Teatrul a apărut ca o nevoie a comunităţii, înspre lauda comunităţii. În 1915, la un an după inaugurarea Teatrului Naţional „Eminescu”, a apărut un număr unic al unei reviste în care au apărut discursurile rostite la inaugurarea teatrului. Ei bine, toate acele intervenţii, de fapt toate munca de doi ani de zile propriu zisă de la construirea clădirii acestui templu al artelor, scot în evidenţă patriotismul local, altruismul, dorinţa prin sacrificiu, adică şi antreprenorii şi proiectanţii şi toţi cei care au lucrat nu şi-au primit nicicum banii pe care s-ar fi cuvenit să-i primească pentru acea lucrare şi cu toţii, în acest entuziasm general, în această dorinţă de a avea un astfel de templu al artelor, au mers până la sacrificiu, ceea ce a lipsit în această etapă în care noi am încercat să reabilităm teatrul cu bani europeni.

– Care este programul Zilelor Teatrului „Eminescu”?

– Vom prezenta spectacole proprii realizate în ultima vreme, dar în fiecare seară vom avea şi întâlniri colocviale cu oameni din teatru. Ţinem să facem o reverenţă tuturor celor care au lucrat în teatru, să ne amintim de cei care au fost şi nu mai sunt, ne înclinăm în faţa lor, dar şi în faţa celor care mai trăiesc, de la Tilia Groper, secretara care era şi în anul 1958 în activitate şi alte personalităţi, mă gândesc la Alexa Visarion, la Stelian Preda, în două rânduri director al teatrului. Vom lansa un volum al lui Constantin Adam, „Spectacolul spectacolelor Teatrului Eminescu” ce cuprinde toate distribuţiile şi o seamă de cronici cu fotografii de la primul spectacol care s-a jucat la Botoşani în 1958. Cred că va fi o surpriză plăcută. În Anul Centenarului fiind, vom avea invitaţi din celelalte ţinuturi locuite de români, Soroca, Cernăuţi, Cahul, pentru a arăta că teatrul a fost un element coagulant al ideii de românitate, îndeosebi prin slujirea limbii române, prin acurateţea promovată de pe scenă a limbii române, prin faptul că prin texte, prin spectacole, a prefigurat această idee a românităţii, în spaţiile delimitate de limba română şi nu de graniţele variabile. La aniversare vom oferi câte un volum semnat de  Constantin Adam şi o medalie aniversară.

– Aveţi invitaţii la festivaluri?

– Avem la orizont câteva participări absolut onorante, la Bucureşti, Oradea, Iaşi, Vaslui, Cernăuţi. Octombrie este o lună foarte plină, venim pe un drum şi plecăm pe altul. Este bine că am fost invitaţi la aceste festivaluri, denotă un anumit nivel al realizărilor teatrale, posibilităţile trupei. Invitarea într-un festival este onorantă şi cu atât mai mult pentru noi că nu ne putem supune regulii – tu mă inviţi pe mine, eu te invit pe tine. Noi nu am prea avut invitaţi, însă au auzit despre spectacolele noastre şi ne-au invitat.

– Pornind de la blocarea proiectului de reabilitare a teatrului vă întreb unde a dispărut entuziasmul înaintaşilor care au ridicat teatrul în doi ani?

– Nu ştiu. Acum, echipele care vor lucra la reabilitarea teatrului trebuie să probeze pe de o parte profesionalismul necesar unei astfel de lucrări şi, pe de altă  parte, înţelegerea faptului că e un simbol al oraşului. Cum am întoarce lucrurile, tot la teatru ajungem. Comunitatea simte acum nevoia întoarcerii la acest simbol, nevoia coagulării în jurul a ceva şi acel ceva este această clădire emblematică în mijlocul oraşului. Parlamentari dintr-o parte şi de alta a eşicherului politic, primarul Flutur care a început într-un mandat anterior demersurile pentru reabilitarea clădirii, ceilalţi oficiali, ar trebui în continuare să-şi dea mâna să lase un semn al trecerii domniilor lor prin istorie. Dacă nu vom găsi energia şi puterea să le dăm botoşănenilor această gură de optimism, această gură de aer proaspăt, lucrurile vor merge anevoios pe mai departe. Toţi cei implicaţi în acest proiect trebuie să aşeze mai presus de socoteala asta mercantilă a banilor, frumuseţea gestului de a da comunităţii o clădire emblematică, o clădire care va rămâne peste timp şi va purta această mândrie a botoşănenilor. Este necesar acel entuziasm, acea dăruire. Au trecut 104 ani de la inaugurarea teatrului şi acesta rămâne un simbol pentru noi. Pe aici au trecut cele mai mari nume ale teatrului românesc şi personalităţi ca Eminescu şi Iorga.

– Din păcate, din 2014 funcţionaţi în alt spaţiu…

– Chiar dacă funcţionăm într-un spaţiu impropriu, cu multe improvizaţii, cu frig iarna, cu ploaie toamna, botoşănenii au venit şi vin la teatru tocmai în ideea de a sprijini şi a încuraja trupa. Noi trebuie să avem cu ce să „mobilăm” noua clădire care până la urmă va fi a teatrului. Ţin să mulţumesc comunităţii botoşănene că a rămas alături de noi şi tuturor celor care rezolvă cât de cât rezonabil o situaţie unică în ţară, în care un oraş relativ modest sub aspectul capacităţii financiare menţine în funcţiune trei instituţii profesioniste de cultură de proporţii, teatrul dramatic, filarmonica şi teatrul de copii şi tineret, cu bugete, sigur, care sunt modeste, care nu ne îngăduie să organizăm festivaluri somptuoase, foarte vizibile, cu mulţi invitaţi, dar, totuşi, aceste instituţii funcţionează, s-a creat o continuitate a generaţiilor de actori care evoluează aici cu unele spectacole remarcabile. Cred că teatrul rămâne o necesitate a comunităţii, mai mult acum decât altădată şi ca o desprindere a publicului de atâtea elemente care manipulează, care creează poate idei false şi lumea simte făcătura şi atunci preferă acest contact direct cu privirea, cu glasul, cu rostirea actorului. Numărul botoşănenilor care au participat la spectacolele noastre este de câteva ori mai mare decât numărul spectatorilor care veneau în clădirea teatrului.

– Botoşănenii aşteaptă reabilitarea teatrului.

– Construcţia ca atare are o fascinaţie pe care botoşănenii o aşteaptă. Atunci când eterna rivalitate cu Suceava era de mare actualitate, noi spuneam că avem teatru, filarmonică. Fiind cumva la capătul lumii, ne ţin mai demni, mai în picioare în faţa lumii.

– Aveţi speranţe că lucrările de reabilitare a teatrului vor fi reluate în acest an?

– Ar trebui. Teoretic, aş spune că trebuie, dar, având în vedere situaţiile anterioare, rămân neîncrezător. Factorii de decizie de la nivel de primărie, serviciile din primărie, parlamentarii, primarul, viceprimarii, toată lumea ar trebuie să-şi dea mâna înspre începerea cu adevărat a lucrărilor.

– Ar fi periculos să mai treacă o iarnă peste clădirea teatrului.

– Da. Să mai pierdem o finanţare europeană cred că ne blochează cu totul şi ne paşte un foarte mare pericol. Inclusiv firmele constructoare, cele care vor da materiale, să înţeleagă faptul că nu de aici se vor îmbogăţi material, se vor îmbogăţi cu sufletul.

– Cu ce spectacol aţi deschis stagiunea?

– În debut de stagiune am venit cu acest prim spectacol „Zeul măcelului”, în regia lui Erwin Şimşensohn, o discuţie asupra stării din familie, asupra raporturilor cu copiii, acest spectacol vine în continuarea „Aniversării”, un spectacol al aceluiaşi regizor care iarăşi discută despre universul familiei. Pe 7 septembrie am prezentat „Apus de soare”, în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe” şi mulţumim gazdelor, au fost foarte primitoare, şi publicului care a fost acolo.

– Spectacolul a ajuns la sufletul spectatorilor.

– Am dorit să sensibilizăm publicul, cu gândul la necesitatea oamenilor mari. Ştefan cel Mare şi Sfânt este o personalitate care a coagulat ideea de a trăi cu demnitate, de a trăi într-un anume echilibru al zonei. Moldova şi România în ansamblu are neşansa de a fi într-o zonă geopolitică foarte delicată. Cu personalităţi, cu lideri autentici interesaţi de soarta poporului, aşa cum a fost Ştefan cel Mare şi Sfânt, preocupat chiar şi de ce lasă în urma sa, batem apropouri.

– Că trebuie să ne raportăm la oamenii mari ai acestui neam.

– Da, fără ei nu se poate. România Mare a fost făcută în contextul în care intelectualitatea sensibilizase masele şi presa a avut în acea vreme rostul ei. Am avut şi şansa unui context internaţional şi am avut şi un dram de noroc pe firmamentul vieţii europene din acea perioadă, dar la asta se adaugă şi ceea ce a făcut teatrul, literatura, ce a făcut şcoala românească, nu încape vorbă. Deci, dacă vom cuprinde în mod echilibrat toate aceste elemente, vom putea tinde spre ceea ce aşteptăm, o viaţă rezonabilă pentru toţi locuitorii comunităţii.

– Municipiul este la înălţime şi cu trupele de teatru ale liceenilor.

– Ne bucurăm că am reuşit să deschidem teatrul atât de mult, încât municipiul Botoşani, cu aceste trupe de liceeni pe care le are, cred că este pe locul doi-trei în ţară. Facultăţile de teatru au studenţi care au trecut prin aceste trupe şi implicit prin Teatrul „Eminescu”. Atelierul de Teatru de la Colegiul „Eminescu” este invitat la Piatra Neamţ, în festivalul seniorilor.

– Ce la transmiteţi botoşănenilor?

– Să vină la teatru. Să fim împreună la această sărbătoare a teatrului. Este o manifestare organizată de Asociaţia Amfiteatru 2006, împreună cu Teatrul „Eminescu”, pe un proiect finanţat de Primăria Botoşani. Cultivarea acurateţii limbii rămâne pentru noi o prioritate. Cultivăm relaţiile interumane într-o lume atât de asaltată de aceste abrevieri, de această prescurtare a tuturor comunicărilor. Trebuie să fim şi receptivi la schimbări, dar să nu acceptăm o deteriorarea vieţii sufleteşti.

 

 

se încarcă...
11 VOTURI - MEDIE: 4,64
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...