„Eu sunt cel mai mare tâmplar dintre muzicieni”

0

Sabin Păutza, unul dintre cei mai mari dirijori contemporani, susţine că nu poate concepe existenţa omului modern fără artă.

 

Reporter: – Domnule Sabin Păutza, sunteţi un titan al muzicii…
Sabin Păutza: – Eiii, nu…

– Ba da! Sunteţi cel mai mare dirijor contemporan al României şi printre cei mai mari ai lumii!

– Am rămas printre ultimii! Mă sună Mandeal (n.r. – Cristian Mandeal), fostul dirijor al Filarmonicii Bucureşti şi un dirijor de primă mână. Mă sună acum, nu demult, să-i fac o „trăsnaie”. „Fă-mi o trăsnaie, pentru că am un turneu cu orchestra de tineret, şi-mi trebuie o trăsnaie, o piesă de cinci minute, un bis aşa…
Îi zic: „Mă Cristi, eu sunt băgat acuma până, până în gât. Lucrez 10 ore pe zi. Orchestrez pentru Filarmonica Arad, pentru cor şi orchestră pentru Concertul Centenar din noiembrie, o trăsnaie din asta cu 25 de şlagăre din anii ’60-’70 – cu din ăştia: Dan Spătaru, Gică Petrescu – piese vechi, dar faine, care au rămas în conştiinţa oamenilor. Le-am promis că la 1 octombrie le dau materialul OK să se apuce de lucru. Măi, dar n-ai acolo, în Bucureşti, unul să-ţi facă?”
Îmi zice: „Sabine, nu ştiu dacă eşti cel mai bun orchestrator din România, dar eşti singurul!”
Ăia care au fost, toţi ăia care erau mari au murit: Dumitru Capoianu, Pascal Bentoiu, Adrian Enescu – întâmplarea că-l cheamă aşa; a fost un copil foarte talentat, dar a murit tânăr. Deci, ăştia care orchestrau au dispărut şi acuma, într-adevăr, nu mai sunt alţii prin jur. Eu am lucrat cu Oschanitzky (n.r. – Richard Oschanitzky) de ştiu ce ştiu.

– Sunteţi compozitor, orchestrator, dirijor, profesor şi aveţi în spate o carieră internaţională cu care puţini se pot lăuda, nu din România, ci chiar pe plan mondial…

– 55 de ani! Din ’63.

– Ce v-a făcut să vă întoarceţi în România?
– Domnule, mulţi mă întreabă: „Mă, tu eşti nebun? Tu nu vezi ce este aici? După 35 de ani de America, tu nu vezi ce se întâmplă aici?”
În primul rând, am ieşit la pensie acolo. Nu mai lucrez acolo şi m-am întors la mine acasă, pentru că aici sunt prietenii mei, cei mai mulţi. Şi lucrez! Aici lucrez! Predau la două universităţi, dirijez zece orchestre din România, fac masterclass şi chestii din astea. Cum să zic, acum lucrez mai mult decât înainte. De când am ieşit la pensie nu mai am vacanţe şi concedii!

– Asta vă ţine tânăr!

– Domnule, am făcut 75 de ani, cât de tânăr pot să fiu eu?

– Ce vă aduce la Botoşani?
– Să vă spun sincer! La repetiţie (n.r. – care au avut loc în ultima săptămână din septembrie), pentru că i-am recunoscut pe mulţi dintre instrumentişti, le-am zis: „Ia ridicaţi-vă în picioare cei care mi-aţi fost studenţi la Iaşi”. S-au ridicat 12 oameni. Îmi zice Gogu Petrescu, de la concert maestru: „Maestre, au fost câţiva mai bătrâni ca mine, care nu mai sunt. Mai sunt vreo patru-cinci care au ieşit la pensie, din ăia de 70 de ani”. În primul rând, asta mă aduce la Botoşani, că întâlnesc foşti studenţi de ai mei. Am venit întotdeauna cu plăcere la Botoşani.
Şi mai sunt câţiva care vor să mă aducă aici definitiv. Este Mirel Azamfirei, care-mi zice: „Eu mă bat pentru dumneavoastră!”, iar eu spun: „Măi Mirel, nu te uiţi puţin. Pe un om de 75 de ani nu-l mai angajezi”. El vrea să mă aducă.

– Să fiţi dirijorul permanent al Filarmonicii Botoşani?
– Da! Să o ridicăm! Ce pot să mai ridic eu la 75 de ani?

– Cum i-aţi găsit pe instrumentiştii botoşăneni?
– Sunt copii buni, dar sunt cam munciţi, pentru că s-au pus două concerte într-o săptămână şi repetă de la 10.00 la 13.00 şi de la 15.00 la 18.00. Nu e uşor!

– Cum vedeţi Botoşaniul muzical, lăsând la o parte moştenirea lui Enescu, care e uriaşă şi cântăreşte greu pe umerii celor care vin din urmă?
– Da, dar nu numai Enescu. Am văzut la intrare în judeţ ce oameni mari a dat zona asta, Botoşaniul într-adevăr… E foarte bine! Se fac lucruri interesante aici. Eu am mai fost şi astă primăvară. Am avut întâlniri cu tineri. Mi-a adus Mirel Azamfirei vreo 20 de copii şi am stat trei ore şi le-am vorbit despre muzică, le-am pus filme, concerte, înregistrări. Deci, există un interes. Şi faptul că aveţi filarmonică e foarte important. De pildă, Suceava, care e un oraş mai mare, nu are filarmonică. Botoşaniul s-a străduit şi a reuşit să facă nişte lucruri care acum se văd, adică există o cultură muzicală, există un public care vine la concerte. Este lăudabil ceea ce se întâmplă.

– Vă consideraţi un continuator al liniei George Enescu-Dinu Lipatti?
– Nu! În primul rând, îl consider pe George Enescu un mare compozitor francez de origine română! Să ne-nţelegem! Ăsta este adevărul. A fost un mare violonist, un mare pianist, un mare dirijor, chiar şi profesor, dar el nu s-a îngrijit să aibă şi români printre elevii lui. A lucrat cu Menuhin (n.r. – Sir Yehudi Menuhin – celebru violonist şi dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigraţi din Rusia) şi cu alţi străini. Este, aşa cum îl socoteşte şi Menuhin, cea mai mare personalitate a secolului XX. Zicea Menuhin: „Eu i-am cunoscut pe toţi, dar nimeni nu stă lângă Enescu! Este o personalitate complexă şi printre cele mai importante din secolul XX”.

Revenind la întrebare, nu mă consider un continuator al lui Enescu. Am studiat, am orchestrat cel mai mult din lucrările lui, lucrări la care nu s-a gândit nimeni. Toate liedurile lui sunt orchestrate de mine. Suita Opus 10 nu s-a gândit nimeni s-o facă, dar eu am orchestrat-o şi s-a cântat în toată lumea şi aşa mai departe. Îl simt foarte aproape, îl simt al meu, dar adevărul ăsta este: un mare compozitor francez de origine română.

– Şi Dinu Lipatti?
– Lipatti a fost un compozitor mai puţin cunoscut şi mai important, aş zice eu, dar a fost unul dintre cei mai mari pianişti din istorie. Şi eu am cunoscut pianişti, uite un Ciccolini (n.r. – Aldo Ciccolini – pianist italian) de pildă, care preda la Paris. Eu am asistat la cursurile lui şi spunea din zece în zece minute: „Uite, aici Lipatti face aşa…, aici Lipatti face aşa…”. La pauză l-am întrebat: „De ce-i tot dai atâta cu Lipatti?” „Cum de ce? Păi, ăsta fost cel mai mare!” Nu stă nimeni lângă Lipatti! A fost poate cel mai mare pianist al secolului XX şi a fost şi un compozitor mai puţin cunoscut şi, aş zice eu, nu la nivelul la care a fost pianist. Sigur, făcea asta în timpul liber, de plăcere, nu era o preocupare permanentă.

– V-am întrebat pentru că povesteaţi, odată, o întâmplare pe care aţi trăit-o la New York: un cronicar bătrân v-a spus că sunteţi român pentru că a simţit influenţele celor doi.
– Exact, dar nu mi-a vorbit doar de Enescu şi Lipatti. Ştia de Nadia Comăneci, ştia de Nastazy, cum îi zic ei… Sunt nişte români care ne-au făcut cinste şi ne reprezintă. Dar, la Paris, dacă te duci, Brancusi şi Istratì, şi numai aşa. Ei se miră: „Cum Panait Istratì e român?”

– Dumneavoastră cum sunteţi privit, ca român sau ca american?
– Sunt şi de ăla şi de ăla! Uite, de pildă, le-am spus la orchestră că sunt singurul dirijor român care a dirijat în Coreea de Nord. I-am întrebat pe Andreescu (n.r. – Horia Andreescu dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”), pe Mandeal: „Voi aţi fost în Coreea de Nord?”. Mi-au răspuns: „Nici vorbă! Am fost în Sud, dar în Nord nu!” Eu am fost invitat să dirijez în Coreea de Nord ca american, nu ca român. Când au început tratativele astea de la Obama, când au început să facă legăturile cu Nordul, au trimis acolo un pictor, nişte actori, nişte folkişti şi m-au trimis şi pe mine. Deci, am fost acolo ca american.

– Cum aţi perceput Coreea de Nord prin prisma experienţei pe care aţi avut-o cu comuniştii, cu Securitatea?
– În calitate de comunişti, ca guvern şi ca populaţie, noi am fost în pantaloni scurţi pe lângă ăştia. Am fost în Cuba, pe vremea lui Castro. Şi acolo a fost ceva, dar nu se compară nimic cu Coreea de Nord. Mergeam pe stradă şi-mi făceam cruce cu limba, ca să nu mă vadă. Am fost însoţit în permanenţă de o tânără de 27 de ani, care era pe post de locotenent de Securitate. Era civilă, frumoasă, tânără, vorbea engleza mai bine ca mine, mă ducea peste tot, dar numai unde trebuia să merg. La modul ăsta erau lucrurile. Mi-a şi dat de înţeles asta, că nu puteam vedea tot. Deci, ei fac nişte lucruri incredibile, adică parcă sunt drogaţi cu toţii. Ai impresia că sunt într-un film de groază. Nu poţi să-ţi imaginezi! Am stat două săptămâni acolo, 14 zile, şi am vorbit cu intelectuali, cu oameni simpli…

– După experienţele pe care le-aţi trăit – comunismul în România, libertatea în America, aţi trecut şi aţi dirijat în Coreea de Nord şi aţi revenit în România – cum găsiţi acum România?
– Nu ştiu! Nu mă pricep! Niciodată nu am vrut să mă pricep. În primul an când am revenit în ţară, în 1990, au venit la mine politicienii şi au vrut să mă prindă în partid. A fost ăsta, poetul…

– Mircea Dinescu?
– Nu Dinescu, celălalt cu România Mare!

– Vadim Tudor.
– Vadim a venit la mine, la Ateneu, cu doi locotenenţi de-ai lui şi mi-a spus: „Mitzura Arghezi, academicianul cutare şi profesorul cutare sunt membrii noştri. Numai noi facem. Numai noi suntem în stare să aducem la lumină România. Vă invităm să deveniţi membru la noi. Nu plătiţi cotizaţie, nu aveţi nici o obligaţie, doar ne trebuie nişte personalităţi”.
Eu îl ştiam de pe vremea lui Păunescu când făcea Cenaclul „Flacăra”, din anii ’70, şi i-am zis: „Domnule Vadim, eu am plecat din ţară pentru că nu am vrut să fac politică. Eu am fugit din ţară pentru că m-au obligat, la un moment dat, să fac politică şi nu mă pricepeam. Nu vreau să învăţ la bătrâneţe. Nu am timp de ale mele şi nici nu mă pricep”.
Deci, nu sunt unul care să trag concluzii şi nici să dau verdicte, dar m-am aşteptat la cu totul altceva! Am trăit câteva generaţii sub comunism şi au venit alţii noi, care nu ştiu ce a fost aia, dar sunt şi ăia care au trăit în comunism, care au fost pionieri, UTM-işti. Nu reuşim să ne desprindem de nişte mentalităţi din astea! Nu ştim să alegem omul potrivit la locul potrivit! Punem ministrul Sănătăţii un economist, care habar nu are ce e aia Penicilină! Nu ştie ce se întâmplă într-un spital. Sau avem miniştri limitaţi care nu ştiu limba română. Adică nu găsim 20 de oameni pe care să-i punem pe poziţii cheie şi care să ştie cum şi ce se face? Adică aşa de rău am ajuns, încât inginerul ăla bun refuză să fie directorul combinatului? Zic, când văd în ce condiţii trebuie să lucreze şi cine e deasupra lor: „Nu mă bag aici, lăsaţi-mă în pace”!

– Aşa de rău am ajuns?
– Am fotografii din Melbourne cu locomotiva făcută la Reşiţa! Am căzut pe spate când am văzut-o! Dacă o vedeam la Budapesta, ziceam că e aici, la mine, dar la Melbourne, locomotiva de la Reşiţa?… Le-am spus: „Vă rog să-mi faceţi o poză că ăştia nu o să creadă!”

Nemţii, din anii ’80, fac, la Hamburg, vapoare transatlantice cu motoare cât un bloc cu patru etaje. Când le dezmembrau, le puneau în 15 vagoane pentru a le trimite la Hamburg să le monteze. Aceste motoare, de zeci de mii de cai putere, se făceau la Reşiţa. Acum nu se mai face nimic. Reşiţa e un oraş mort. Aşa e şi Galaţiul, aşa-i şi Hunedoara… Făceam alumină la Slatina, făceam tractoare la Braşov…
Am cumpărat pantofi Guban din Florenţa şi i-am întrebat: „Ce-i cu ăştia?” Mi-a răspuns italianul care făcea de cinci generaţii pantofi: „Nu te uita că sunt de două ori mai scumpi decât ai noştri, dar sunt pantofi!”. Nu se mai fac pantofi la Timişoara! Nu mai există! Şi aşa mai departe.

– De ce credeţi că s-au întâmplat toate acestea?

– Unii spun că nu ne conducem noi, ci ăştia din afară. Întotdeauna ne-au condus din afară.
Vine un istoric din Canada şi spune că civilizaţia indo-europeană a început în Podişul Transilvaniei, acum 8.000 de ani. Nu în Grecia, nu în Mesopotamia, nu în Finlanda, ci în Podişul Transilvaniei, la Mediaş şi la Turda. Tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri, cu 3.000 de ani mai vechi decât scrierile sumeriene, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Adică vikingii şi galii sunt în pantaloni scurţi pe lângă noi. Au o istorie de 3.000 de ani, iar noi avem o istorie de 8.000 de ani. Ei au învăţat de la noi, nu noi de la ei. La modul ăsta. Şi noi suntem aici de 8.000 de ani, cel mai vechi popor din Europa, şi ne lăsăm conduşi de alţii? I-am chemat pe fanarioţi, i-am primit pe turci, i-am primit pe ruşi, ne-a condus cine a vrut!

– Care să fie explicaţia?

– Nu ştiu, nu mă pricep, da’ mă minunez! Stau şi mă crucesc: „Cum dom’le, noi avem aur pentru următorii 2.000 de ani şi nu ştim să-l scoatem de la trei metri sub pământ?” Cică acolo (n.r. – Roşia Montana) este un zăcământ de două ori mai scump decât aurul şi nu mai există în altă parte, ci numai la noi!

– Dacă aţi fi ministrul Culturii, ce aţi schimba?

– Nu ştiu! Probabil că i-aş întoarce pe toţi cu faţa la spate: „Uitaţi-vă băi, ce am avut noi, cine am fost! Uitaţi-vă în spate, cine au fost moşii noştri şi ruşinaţi-vă!”
Cum, pe Cantemir să-l scoţi din istorie. Vine unul şi spune să scoatem istoria din şcoală. Îmi vine să plâng, domnule! Adică, nepotul meu de 12 ani să nu ştie cine a fost Cantemir? L-a invitat ţarul Rusiei să-i înveţe limba rusă pe consilierii lui. Cantemir a fost cea mai luminată minte a secolului lui din întreaga lume. Nemţii, grecii nu au avut un Cantemir! Cum, tu vrei să nu ştii de ce au murit fiii lui Brâncoveanu? Să nu ştii cine a fost Neculce, cine a fost Ştefan cel Mare? De ce îi spunem sfânt când avea în fiecare târg câte o ţiitoare? Păi, noi îl considerăm sfânt pentru ceea ce a făcut bun, nu pentru ceea ce a făcut rău. Să scoatem istoria din şcoală? Numai faptul că s-a propus aşa ceva şi mă cutremur!

– Cum vedeţi muzica în şcoală?

– Nu mai există! Nu mai există! La mine, în Reşiţa, am făcut muzică, liceul de muzică îmi poartă numele, dar am făcut muzică şi la liceul de matematică! Dimineaţă făceam reală şi după amiaza făceam liceul de muzică, dar aveam profesori de muzică licenţiaţi, care ne învăţau carte!

– Cât de importantă e muzica pentru definirea unui om?
– Nu numai muzica, arta e importantă pentru oricine şi pentru un inginer, şi pentru un agronom şi pentru un medic. Eu am prieteni medici care ştiu muzică mai multă decât colegi de-ai mei. De ce? Pentru că toată viaţa lor este legată de muzică. Ăla operează la Timişoara şi ascultă cum cântă Enescu la pian. Operează cu muzică simfonică. Îmi spune: „Eu nu mă pot concentra dacă nu ascult Bach, Mendelssohn şi Ceaikovski. Am prieteni de ăştia. Aveam unul la Iaşi, care… eu nu aveam discoteca lui. E drept că era mai bătrân ca mine, pentru că eu, când m-am dus la Iaşi, aveam 22 de ani, iar el avea 40. El, la 40 de ani, avea 2.000 de discuri în casă şi mă duceam la el doar ca să ascult muzică, pentru că nu le găseam nicăieri.
Arta, în general, e importantă. Indiferent ce meserie ai studiat şi ce meserie practici, trebuie să citeşti o carte, să citeşti o poezie, să vezi un tablou, o sculptură şi să te duci la teatru. Nu concep existenţa unui om modern, în mileniul trei, fără asta.

– Cu toate acestea cultura este pusă nu pe plan secund, ci terţiar sau mai jos!
– Este trist! Este regretabil! E păcat că pentru un popor ca noi… Sunt licee care nu mai au ore de muzică. Nu mai există această disciplină. Ei fac gimnastică, fac lucru manual, dar nu mai fac muzică. Sunt licee în ţara asta, eu m-am interesat. Am vorbit cu Marga (n.r. – Andrei Marga), fostul ministru. M-am întâlnit cu el din întâmplare şi am discutat despre chestia asta. El a încercat să facă nişte lucruri, dar l-au dat afară, s-au debarasat de el. Acum, la fiecare şase luni schimbă ministrul. Îl pune ministru în octombrie, iar în aprilie îl dau jos. Nu-l lasă să facă ceva. Ar trebui să vezi întâi ce a făcut şi după aceea să-l judeci!

– Pe copiii dumneavoastră i-aţi îndrumat spre muzică?
– Nu i-am îndrumat eu, ci s-au dus ei. Am două fete care sunt căsătorite cu doi muzicieni şi am nepoţi muzicieni. Dar amândouă fetele mele fac şi altceva. Sabina mea e mai cunoscută în America în calitate de pictor. Ea face expoziţie la Chicago, Leningrad şi Columbia. Andreea mea scria piese de teatru când era în liceu şi a făcut şi facultatea de medicină. Ea are doctoratul în muzică, iar după-amiază lucrează ca expert medical. Ele aşa au crescut, pentru că pe soţia mea am luat-o de la Madrigal. De la cinci ani mergeau la concerte, la operă.

– Care este povestea lucrării „Ofrandă Copiilor Lumii”?
– „Este o lucrare pe care am scris-o în ’73, la aniversarea a zece ani de la crearea Madrigalului. Eu am fost unul dintre favoriţii maestrului Marin (n.r. – Constantin Marin). A fost întrebat odată, când a împlinit 70 de ani: „Maestre, este adevărat că Sabin Păutza a fost cel mai bun student al dumneavoastră?” Şi el a zis: „Nu, nu e adevărat! A fost singurul!” La un moment dat, el a trebuit să plece să facă un masterclass la Londra şi trebuia să stea vreo trei săptămâni. El a avut doi dirijori secunzi, Fănică Pruteanu şi Veronica Leca, fosta mea colegă şi una dintre membrele fondatoare ale Madrigalului, şi nu i-a pus pe ei să aibă grijă de Madrigal, ci m-a chemat pe mine de la Iaşi. Am stat trei săptămâni şi în acea perioadă am pus în lucru această „Ofrandă”, care este făcută cu jocuri de copii din toată lumea. Am folosit acolo vreo 16 limbi străine, de la eschimoşi, la ruşi, la francezi, la spanioli şi aşa mai departe. A avut un succes extraordinar, din ’74 se cântă în toată lumea. Când eu am fost declarat de comunişti „trădător de ţară” şi s-au scos muzicile mele din radio, din cartex, din librării, din biblioteci, Madrigalul a continuat să-mi cânte lucrarea, dar nu se mai chema  „Ofrandă Copiilor Lumii”, ci „Ala-Bala”. Ei nu şi-au putut permite să o scoată din repertoriu. Am afişe cu „Ala-Bala”, din perioada când eram vânat. Este una dintre piesele fără de care Madrigalul nu a putut să existe.

– Este lucrarea care vă defineşte?
– Nu ştiu. N-aş mai face aşa ceva, n-aş mai putea face aşa ceva. A fost o nebunie atunci. În ’73 am avut 30 de ani, iar la vârsta aceea făceam nişte lucruri pe care nu aş mai putea să le fac acum.

– Cât timp aţi lucrat la ea?
– Nu mult! Mi-a luat vreun an de zile să mă documentez. M-a inspirat un film documentar cu o mare actriţă franceză, Josephine Baker, care a adoptat vreo opt copii din Africa, din Spania, din Grecia, pe care i-a crescut ea. Am văzut emisiunea asta care m-a emoţionat şi mi-a dat ideea: „ce-ar fi să-i pun pe ăştia să se joace în limbi străine, fiecare cu ale lui”. Aşa s-a născut „Ofrandă Copiilor”. Foloseşte jocuri de copii din toată lumea. Fiecare se joacă în felul lui.

– Vedeţi acum pe cineva care să vă continue munca dumneavoastră, pe cineva care să se impună în muzică aşa cum aţi făcut-o dumneavoastră?
– Avem, avem nişte tineri foarte buni! Şi dirijori, şi compozitori, şi profesori. Sunt. Încă există o şcoală de muzică, încă există nişte profesori, dar nu ştiu cât o să mai existe. Noi, încă după Revoluţie, am mai produs nişte nume, cu care eu mă mândresc în toată lumea, dar vor fi din ce în ce mai puţini şi, din păcate, majoritatea au plecat! Majoritatea sunt afară. Un Azoiţei (n.r. – violonistul Remus Azoiţei) predă la Londra! Un geniu muzical! La 27 de ani a fost cel mai tânăr profesor la Academia Regală din Londra! Bebeşelea (n.r. – Gabriel Bebeşelea) are 30 de ani şi face o carieră uluitoare, dirijează Berliner Philharmoniker Orchestra şi a fost numit acum şi prim-dirijor la Operă.

– Dacă tot aţi adus aminte de Bebeşelea, credeţi că se va putea vreodată ca opera lui Enescu „Strigoii”, pe care dumneavoastră aţi orchestrat-o, să se joace pe meleagurile botoşănene?

– S-a înregistrat la Berlin sub bagheta lui Bebeşelea şi se pune în scenă tot la Berlin cu Bebeşelea. Eu vreau să nu mor până când o să se pună la noi, pentru că Enescu este al nostru, nu al nemţilor. Ce au nemţii cu Enescu? Dacă se punea la Paris înţelegeam, pentru că el s-a considerat franţuz şi a stat o viaţă întreagă în Franţa, dar când au auzit nemţii de Enescu s-au dat peste cap şi acum se montează cu soliştii noştri români care ştiu lucrarea, dar o montează la Berlin. Vreau să văd când se pune la Cluj, sau la Bucureşti, sau la Timişoara, sau la Iaşi. Vreau să văd, pentru că „Strigoii” este o lucrare scrisă în tinereţe şi are mai mult de o sută de ani. Sunt curios să văd ce instituţie de la noi se încumetă să facă asta, că orice am zice, cu asta ne mândrim, cu oamenii mari pe care i-a dat România şi Botoşaniul.

– Sunteţi şi dirijorul Cameratei Regale!
– Da, sunt colaborator permanent al lor, pentru că Regele Mihai m-a numit acolo. Am primit cea mai înaltă distincţie a Casei Regale. Mi-a înmânat-o Principesa Margareta în numele Regelui Mihai. Lucrez cu Camerata Regală şi cu toate filarmonicile din ţară cât mă mai ţine Dumnezeu şi cât mai pot.

– Sunteţi mai mult profesor, compozitor, dirijor?– Domnule eu râd şi spun: Eu sunt cel mai mare tâmplar dintre muzicieni. La mine în casă nu găseşti ceva cumpărat. Patul în care dorm, biblioteca mea şi masa la care mănânc sunt făcute de mine, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să meşteresc. Mi-a plăcut să predau, mi-a plăcut să dirijez, mi-a plăcut să compun. Mi-au plăcut toate.

Deja ai votat!
se încarcă...