5 × three =

A password will be e-mailed to you.

Inginerul Cristian Dumitru, care a înfiinţat Asociaţia Muzeul Jucăriilor Româneşti, susţine că la expoziţiile sale foarte interesantă este reacţia adulţilor, care îşi redescoperă jucăriile copilăriei, mai ales că fiecare epocă are specificul ei

 

Inginerul Cristian Dumitru a venit la Dorohoi cu o inedită expoziţie de jucării, dar proiectele sale acoperă aproape un secol din lumea copilăriei.

 

 

Reporter: – Vorbiţi-ne despre acest extraordinar demers al dumneavoastră.

Cristian Dumitru: – E o colecţie adunată în peste 40 de ani. Trecând de la copilărie spre adolescenţă, mi-am dat seama că pot păstra o parte a copilăriei mele, a fraţilor şi prietenilor mei. Când am plecat în armată, în 1980, aveam deja sute de jucării adunate într-o vitrină. Când am revenit din armată, părinţii încercau să-mi spună să renunţ la ele şi să continui în mod firesc studiile şi mersul în viaţă, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că am continuat cu facultatea, dar am continuat şi cu hobby-urile şi am încercat să colecţionez trenuleţe, maşinuţe, creioane, alte obiecte şi machete care se găseau în acea perioadă în comerţul socialist. Peste ani, am format o mică colecţie, iar prin anii ’90, când aveam peste 1.000 de jucării, mi-am dat seama că este o colecţie eminamente de băiat, pentru că noi, fiind trei fraţi, nu am avut păpuşi în casă, sau ursuleţi, aşa că am început să echilibrăm colecţia cumpărând păpuşi, ursuleţi, în ideea de a face o colecţie completă a copilăriei româneşti. S-au adunat încet din poduri, din târguri, din consignaţii, unele chiar le-am primit, peste 15.000 de jucării, dintre care o parte, aproximativ 1.000-1.500, sunt integrate într-o expoziţie care, în lipsa unui sediu, se plimbă prin ţară, în colaborare cu alte muzee care vor să arate o evoluţie şi o istorie  a jucăriilor.

– Cum este primită expoziţia?

– Este o expoziţie bine primită de copii, dar mai ales de părinţi, pentru că în expoziţie găsim jucării fabricate, sau care s-au găsit în România în ultimii 80 de ani. Este imposibil ca cineva să vină în expoziţie şi să nu revadă 10-15 jucării pe care le-a avut în copilărie, pentru că, deşi limitat, comerţul socialist a avut şi un moment în care a produs jucării bune şi frumoase, în anii ’60-’70. Colecţia este călătoare şi alături de ea călătorim şi noi, eu şi fratele meu. Unde ajungem, împărtăşim din bucuria noastră, deoarece considerăm că asta este principala datorie a unui colecţionar, să împărtăşească cu ceilalţi bucuriile colecţiei sale.

– În expoziţie se regăseşte evoluţia societăţii româneşti.

– Da, bineînţeles, orice jucărie este legată de o epocă, la fel cum abecedarul, am ajuns la concluzia că este cea mai politizată carte din lume. Dacă deschideţi un abecedar din anii ’30, o să vedeţi fotografia regelui, deschideţi un abecedar din anii ’60 şi o să-l vedeţi pe Petru Groza şi pe Ceauşescu. Ca să nu mai vorbesc de imnul care s-a schimbat în funcţie de cei aflaţi la putere. Expoziţia cuprinde toate epocile pentru că, spre exemplu, în anii ’60 pe care eu i-am prins, a fost nebunia cu era spaţială, primul cosmonaut, prima rachetă cosmică şi dintr-o dată toate fabricile de jucării au început să fabrice rachete cosmice şi roboţi. A fost o modă exact în acea perioadă, cum a fost şi moda cu dinozaurii. Noi când eram mici nu ne-am jucat cu dinozauri, ne jucam cu rachetele din tablă care scoteau scântei, în timp ce copiilor din anii ’90 li s-a părut firesc să se joace cu dinozauri. Ne pare bine că jucăriile clasice, din lemn, au supravieţuit timpului şi nu numai atât, moda jucăriilor din lemn a revenit.

– Este o extraordinară încărcătură sufletească în această expoziţie.

– E o piaţă a jucăriilor. Dacă iei o jucărie dintr-un târg de vechituri, care are o urechiuşă roasă, zgâriată, e puţin crăpată, e o jucărie mai ieftină, sau foarte ieftină, dar care e încărcată de personalitate. Pur şi simplu nouă ne plac jucăriile jucate, adică nu insistăm atât să ne ruinăm cumpărând jucării perfecte, cât să cumpărăm exact jucării care au patină şi uzură asupra lor, ceea ce înseamnă că au fost jucării care şi-au îndeplinit funcţia. Uneori chiar s-a întâmplat să iau o maşinuţă zgâriată, chinuită, îndoită din sacul cu jucării al unui copil, jucăriile erau pur şi simplu cedate pentru că crescuse copilul, dar jucăriile erau din anii ’90, iar maşina era din anii ’30, vă daţi seama câte generaţii a servit biata maşinuţă? A fost plăcerea mea să o restaurez şi să o pun în colecţie.

– Ce ne puteţi spune despre maşina din anul 1925?

– Este cea mai veche, o maşină Rolls Royce. Jucăriile, atunci ca şi acum, erau destinate unui public divers, adică unii îşi permiteau să dea preţuri enorme, alţii cumpărau jucării ieftine. Jucăriile care costau scump erau şi foarte bine făcute. E o maşinuţă care la 1925 avea mecanism cu arc, cutie de viteze, direcţie, becuri, semnalizare cu baterie electrică. Era o jucărie foarte scumpă pentru epoca aceea. Închipuiţi-vă în ziua de azi să cumperi o jucărie de 1.000 de euro, ca să avem o referinţă.

– Cam cât aţi cheltuit pentru realizarea acestor colecţii?

– Nu am reuşit să facem un calcul, pentru că avem doar câteva piese într-adevăr excepţionale, care între timp am aflat că au o valoare deosebită, studiind sursele pe internet. Altfel, e simplu, un om ar da banii ăştia pe ţigări. Nouă ne-a făcut plăcere, nu am fumat niciodată, probabil că şi din cauza asta ne-am permis ca în locul unui pachet de ţigări, să luăm o jucărie pe zi.

– Fiind aproape de lumea copilăriei, câştigul este imens.

– Proiectul nostru probabil se va termina la un moment dat. Acum este un proiect călător pentru că dacă vom face un muzeu al jucăriilor la Bucureşti, ar fi aproape şi de locuinţa noastră şi ne-am putea ocupa zilnic de proiect. Chiar când vom face muzeul, am adunat atât de multe jucării încât tot va mai exista un proiect călător, pentru că e greu pentru cineva din această parte a ţării să vină până la Bucureşti numai pentru a vizita un muzeu. De aceea ne adresăm explicit comunităţilor locale prin acest proiect. Mai avem încă cinci-şase proiecte.

– Vorbiţi-ne şi despre acestea.

– Noi am început să colecţionăm obiecte legate de lumea copilăriei. La început au fost expoziţii amestecate, apoi cea de rechizite şcolare şi de globuri pământeşti a fost separată deoarece cuprinde 2.000 de piese cel puţin. Cea de cărţi dedicate copilăriei are peste 1.000 de cărţi, reviste din 1900-1980 dedicate copilăriei. Avem şi o colecţie inedită de cutii de bomboane din România, făcute în 1900-1980, unele dintre ele au fost reconstituite, chiar am căutat bomboane care se fabrică după aceeaşi reţetă de 50-100 de ani, celebrele dropsuri, ca să animăm cutiile. Ne bucurăm că am salvat o mare parte din copilăria românească. Expoziţia itinerantă dedicată şcolii include cărţi, caiete, ascuţitori, creioane produse în România în perioada interbelică, uniforme de pionieri, insigne, oracole şi caiete de amintiri. În luna mai vom ajunge la Călăraşi, Reşiţa, Oradea. În funcţie de disponibilitatea muzeelor şi de eliberarea colecţiilor vom călători şi anul acesta. Anul trecut, spre exemplu, am făcut 14 sau 15 expoziţii, deci e un efort însemnat. Am calculat că am stat vreo două luni numai prin hoteluri, dar am avut o satisfacţie că am împărtăşit cu mii şi mii de oameni din ţară acest univers al copilăriei.

– M-am convins că reacţia vizitatorilor este fabuloasă.

– Da, la copii, dar mai ales la adulţi care îşi revăd o parte din copilărie. Este interesantă reacţia adulţilor, pe aceasta mă bazez acum.

– De care exponat sunteţi cel mai legat?

– Pe lângă jucăriile vechi, care sunt o bijuterie a tehnicii, au toate mecanismele cu arc, nu erau electrice, sau electronice, piesa cea mai dragă e autocarul ONT, pe care mi l-am dorit prin anii ’70, dar pentru că Moş Gerilă de atunci nu a avut destui bani, mi l-am cumpărat prin anii ’90 şi de atunci a devenit mascota Asociaţiei Muzeul Jucăriilor din România. Este un autocar călător, o piesă dintre cele mai complexe ale perioadei comuniste, să zicem. Este din tablă litografiată, are elemente cromate, motor cu volan. De aceea era şi scump în perioada ’60 – ’70, când s-a găsit. Sunt pasionaţi care o dată pe an se întâlnesc cu noi la grupul de jucării vechi şi chiar una dintre întâlniri a fost dedicată autocarului ONT. Ne-am strâns cu zeci de autocare ONT în miniatură, într-o locaţie pe Valea Prahovei, imaginile de atunci sunt mărturie.

– Expoziţia de la Dorohoi include şi fotografii.

– Plecând de la albumul nostru de familie, ne-am recuperat toate jucăriile vechi. Tatăl nostru era pasionat de fotografie şi ne făcea întotdeauna poze. Spre deosebire de alte familii unde nu exista un album de fotografie, noi avem două valize de fotografii.  Plecând de la acele fotografii, în care apăream noi, mici copii cu jucăriile noastre favorite, am început să colecţionăm imagini pe aceeaşi tematică şi am mers chiar până la 1890-1900, fotografii din România ale copiilor cu jucării, cu biciclete, cu premii alături de ei, imagini instantanee care pe vremea aceea se realizau la fotograf. Era un lux o fotografie, făceai o fotografie pe an, sau când luai premiu, sau când era un eveniment, sau când schimbau costumaţia. Spre deosebire de ziua de astăzi, când toată lumea face mii de fotografii, atunci o fotografie era un eveniment, de aceea îmi aduc foarte multe informaţii şi copilul şi hăinuţa şi frizura şi buclele şi fundele de păr. Sunt adevărate poveşti într-o singură fotografie.

– Eroii din fotografii nu mai sunt în lumea asta.

– Da, de obicei fotografiile sunt luate din târgurile de vechituri şi, cu părere de rău, când cineva ajunge acolo, probabil că cineva a moştenit o bunică, o mătuşă şi a trebuit să arunce totul din casă, fără să salveze puţin şi din istoria familiei. Aşa fotografiile au ajuns la noi. Din păcate, foarte multe sunt anonime, tot ceea ce ştiu e după numele fotografilor, că sunt persoane care au trăit în România, acum 80-100 de ani şi care, probabil, prin această expoziţie, continuă să trăiască în amintirea vizitatorilor.

– Când aţi avut prima expoziţie?

– Acum 11 ani, la Spitalul de copii „Marie Curie”, din Bucureşti. A fost o colaborare cu Secţia de oncologie şi am încercat să oferim copiilor din spital un eveniment. A fost de bun augur, au venit copii, s-au mai înveselit, dar am fost foarte miraţi de reacţia părinţilor, doctorilor şi asistentelor care şi-au regăsit o parte din copilărie în vitrinele noastre. Reacţia lor a fost un imbold pentru noi şi am continuat proiectul, am îmbunătăţit şi am mărit colecţiile şi probabil că aceasta este a 41-a expoziţie de jucării făcută în această perioadă.

– În toţi aceşti ani v-a rămas în suflet o anume întâmplare de la o expoziţie?

– La Braşov, la Casa Mureşenilor, am avut o expoziţie frumoasă. Acolo, o doamnă de peste 80 de ani a adus câteva jucării din copilăria ei şi, cu lacrimi în ochi, mi le-a dăruit. Văzându-le pe ale noastre în vitrine, şi-a dat seama că e o salvare şi pentru jucăriile ei să meargă mai departe şi să înveselească şi alte copilării.

– Ce mesaj transmiteţi prin aceste expoziţii?

– Este important să rămânem copii şi cred că toţi ar trebui să ne păstrăm o jucărie din copilărie, să fie o amintire pentru noi, dacă nu cea mai dragă, măcar cea pe care a salvat-o bunica. De obicei, asta era povestea jucăriilor, după ce nu mai erau folosite de nepoţi, bunica le folosea pe post de bibelouri în vitrine şi astfel au ajuns multe dintre ele în colecţia noastră, după 40-50 de ani.  

 

Apreciază calitatea articolului

7 VOTURI - MEDIE: 5,00
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...