„Noi trebuie să avem o educaţie a monumentelor”

0
dav

Arhitectul Mihai Tulbure susţine că Botoşaniul are zone care ar putea valorificate arhitectural mult mai bine, aşa cum sunt Piaţa Revoluţiei sau Casa Sindicatelor.

 

Reporter: – Cine este Mihai Tulbure?

Mihai Tulbure: – Eu m-am născut în oraşul Fălticeni, dar mă consider botoşănean. După facultate am ajuns prin repartiţie în Botoşani şi nu am găsit diferenţe mari între Botoşani şi Fălticeni. Copiii mei s-au născut aici şi tot în meseria mea mă urmează. Am două fete şi  amândouă sunt arhitecte. Stau la bloc şi mă simt bine în oraş, îl iubesc foarte mult şi-i ştiu istoria foarte bine. Cunosc fiecare casă de aici, ce s-a întâmplat cu ea, aşa că mă consider botoşănean 99,9%. Când mă duc în Fălticeni nu-mi mai regăsesc copilăria, pentru că acolo au distrus tot Centrul Vechi, toate casele vechi. Când mă duc în Centrul Vechi al Botoşaniului, simt Fălticeniul.

– Aţi făcut parte din vechea echipă, dar sunteţi şi în actuala echipă care este implicată în proiectul vizând restaurarea Teatrului „Mihai Eminescu”.

– Au fost făcute multe demersuri pentru a obţine fonduri. Am depus documentaţia, au acceptat-o şi în momentul deschiderii finanţării, cei de la ADR Nord Est au spus că există posibilitatea ca aceste lucrări să fie încadrate între cinci şi zece milioane de euro, dacă vor apărea alte lucrări. Pe o clădire monument pot să apară lucrări ascunse. O clădire monument e ca o carie deschisă, dar, din fericire, finanţatorii nu mai sunt aşa de rigizi în ce priveşte valoarea totală de cinci milioane de euro.

– Lucrările de consolidare a Teatrului „Eminescu” sunt pe final?

– În noiembrie lucrările de consolidare vor fi finalizate.

– Va exista o continuitate a lucrărilor?

– Acum suntem în perioada de revizuire a documentaţiei. Discutăm cu actorii şi directorul teatrului, potrivit cărora ar fi bine să mai umblăm la sală pentru a crea o mai bună vizibilitate, am mai pus locuri în plus. Poate căutăm, cu ocazia asta, să facem şi un iluminat nocturn pentru acest monument, care nu a fost prins în proiectul iniţial, să-i facem documentaţia pentru pază şi securitate, camere de luat vederi, senzori de mişcare.

– Am înţeles că veţi pune în valoare şi o bucată din tencuiala iniţială.

– Da. Are vreo doi metri şi un metru lăţime. De fapt e un brâu care delimita cele două etaje şi un profil decorativ. Vreau să mai folosesc şi din elementele care au fost făcute în ’57, deoarece şi acestea fac parte din istorie. Fiecare arhitect, la etapele lui, trebuie să-şi aducă contribuţia asupra unui monument. Atunci când l-a făcut Cerchez, teatrul nu era decât o sală a municipiului în care veneau actori ambulanţi, trupe ambulante, şi spectacole de operă, de circ, era şi cinematograful care apărea atunci, erau şi conferinţe.

– Teatrul „Eminescu” a fost ridicat prin contribuţia unor oameni cărora le păsa de această comunitate.

– Cei care s-au asociat în această structură non profit au considerat că banii adunaţi vor fi recuperaţi de la primărie în 20 de ani. Primăria a reuşit în mai puţin de zece ani să returneze banii. Au contribuit personalităţi cunoscute, foarte mulţi armeni, care formau protipendada bogată a oraşului, evrei şi români.

– Pornind de la perioada asta de stagnare, mulţi botoşăneni au făcut trimitere la efortul înaintaşilor noştri. Cum de au reuşit ei să-şi canalizeze atât de bine eforturile şi energiile?

– E foarte simplu, dacă ne gândim că societatea noastră s-a format după 40 de ani de comunism. Ne-am trezit în capitalism şi nu ştim ce e acela. Un capitalism gândit tot de vechile partide, cum să spun eu, care sunt derivate din comunism. Cei care ne conduc astăzi sunt foştii pionieri de ieri. Şi atunci cum se poate spune că ştiu ei ce este capitalismul? Eu în facultate am făcut şi economie politică socialistă şi capitalistă şi atunci mi-am dat seama că noi facem o mare greşeală în socialism prin dirijarea investiţiilor şi a realizării construcţiilor. Atunci erau proiecte tip, care aveau un preţ clar, nu era inflaţie. Specialiştii de atunci ştiau cum să dirijeze. Ar trebui ca doi-trei oameni din Botoşani să participe cu plus valoarea lor şi profitul lor să facă teatrul. Aţi văzut vreun magistrat care are o pensie mare să dea bani pentru teatru? Aţi văzut un poliţist care a ieşit la pensie, să dea bani? El şi-a făcut casă, nu s-a gândit să dea bani pentru teatru. Atunci aveau bani pentru că erau moşierii care deţineau moşii mari şi făceau afaceri cu grânele, normal că au avut de unde să dea. Astăzi cine să dea bani, cei care au furat bani?

– Înaintaşii noştri se gândeau mai mult la comunitate?

– Da, şi un lucru foarte important este acela că înaintaşii noştri se respectau între ei. Orăşenii respectau sătenii, iar sătenii respectau orăşenii. Noi am plecat din comunism, considerând că boierii sunt cei care ne-au jecmănit, duşmanii poporului. Din păcate, nu am apreciat nobilimea noastră, cea care ne-a dus acolo unde am fost în perioada interbelică.

– De ce credeţi că s-a blocat proiectul iniţial vizând reabilitarea Teatrului „Eminescu”?

– Primul proiect a fost realizat în pripă. A fost un studiu de fezabilitate făcut cu doi ani înainte de către o firmă din Iaşi. Ţin minte că am participat şi eu la licitaţia de atunci, însă au fost stabilite şase luni pentru realizarea proiectului. Nu se poate realiza un proiect pentru un teatru în şase luni. La un proiect de o asemenea complexitate trebuia să se lucreze cel puţin doi ani.

– Reabilitarea teatrului poate să fie finalizată în doi ani?

– Eu sunt convins. În doi ani nu, dar în doi ani, trei luni şi 40 de zile, sigur.

– Acest proiect reprezintă o provocare pentru dumneavoastră?

– E o continuare a unei idei şi o provocare, fără discuţie. Până la finele anului sper să terminăm revizuirea documentaţiei. Edilii îşi doresc acum să ştie la ce valoare ne ducem. Să fie scoasă la licitaţie proiectarea şi execuţia, şi până cel târziu în luna martie 2020 echipa să fie definitivată. Eu sunt sub contract cu municipiul. Refac evaluarea documentaţiei, ca să spunem cât va costa. Evaluarea o facem pentru faza de proiectare şi construire. La viitoarea licitaţie particip, fără discuţie.

– Mulţi botoşăneni sunt nemulţumiţi că acest proiect durează prea mult. Mulţi spun «este o clădire, nu e o centrală nucleară, de ce durează atât de mult?».

– Da, dar e un monument. Pe un monument se intervine altfel. Eu am luat câteva pietre din faţada veche să le curăţ să văd materialul. Istoric, nu găsim din ce material s-a făcut atunci la 1906. Constructorul îl ştim, dar nu ştim materialul, de unde l-a adus. Constructorul a fost Gambara, o firmă de construcţii din Iaşi, condusă de un italian. Clădirea din ’57 fost făcută de un Sovrom o firmă mixtă româno-sovietică, ce lucra şi la realizarea Uzinelor Textile Moldova.

– Clădirea teatrului este acum în pericol?

– Nu. Acum s-a ajuns cu lucrările de consolidare la etajul doi, iar de săptămâna trecută s-a intrat în sala mare la consolidare şi la cămăşuirea zidăriei.

– În aceste condiţii, importantă este protejarea clădirii pe timpul iernii. Folia ruptă de la geamuri arată rău, parcă e o rană deschisă.

– Le-am propus colegilor din primărie să le ofere posibilitatea unor firme să-şi facă publicitate pe teatru. Pot veni cu bannere puternice, care au material bun, consistent şi sigur nu va mai intra zăpada.

– Ar fi o idee. Vin alegerile, pot fi puse bannere cu toţi candidaţii.

– Alegerile trec. Dar firme de renume ar putea folosi clădirea teatrului pentru publicitate. Noi am discutat, am dat nişte valori şi primăria vrea să scoată la licitaţie protejarea teatrului.

– Consideraţi că se impune o reamenajare a Pieţei Revoluţiei?

– E cel mai important lucru. Pentru mine este o mascaradă întreagă cu Premiul Eminescu, atunci când apar toţi iarna şi merg cu coroanele pe lângă copaci plini cu zăpadă. Nu avem o gândire faţă de statuia lui Eminescu. Îl cinstim pentru că este al nostru şi suntem datori să îl preţuim aşa cum trebuie. Dar l-am înghesuit acolo, în Piaţa Revoluţiei. Teatrul s-a extins acum şi Eminescu stă acolo înghesuit săracul, în faţa teatrului şi printre arbori care au crescut necontrolat.

– Ar trebui amenajată o piaţă ca în marile oraşe?

– Da, şi putem să facem şi un parking subteran. Aici se impune un concurs de soluţii. Bineînţeles că mulţi o să ţipe că tăiem copacii, dar copacii pot fi mutaţi în altă parte. Un alt exemplu este Casa Sindicatelor. O clădire deosebită, dar nu se vede, e acoperită de copaci care au crescut necontrolat şi o peisagistică prost făcută. E o piesă în acea intersecţie, o linie frumoasă de arhitectură modernă. Un raport frumos între gol şi plin de finisaje cu travertin, care nu a căzut şi e bine făcut. Casa Sindicatelor nu e pusă în valoare. Astea sunt monumentele noastre, nu doi copaci care au crescut necontrolat.

– Se impune o mai mare grijă pentru monumentele istorice?

– Noi trebuie să avem o educaţie a monumentelor, pentru că monumentele exprimă cultura unui popor. Oamenii se tot întreabă de ce băgăm bani în reabilitarea monumentelor. Nu trebuie să ştergem cu buretele istoria acestui popor. Trebuie să fim legaţi de tot ceea ce au realizat înaintaşii noştri. Nu trebuie să trecem peste monumente şi să facem case moderne, înalte, să aglomerăm oraşul. Cu toate că particip şi eu la proiecte de astea, le spun şi colegilor să nu mai aglomerăm centrul oraşului cu construcţii de locuinţe. E o mare greşeală. Clădirile monument trebuie puse în valoare. Dacă mai găsim o faţadă veche şi frumoasă trebuie să o păstrăm. Nu trebuie să trăim numai din istorie şi din clădirile vechi, însă normal ar fi să le menţinem pentru a arăta ce a fost. Arhitecţii de azi trebuie să-şi facă arhitectura lor, dar să păstrăm şi ceea ce a fost. Sunt clădiri care nu sunt monumente, dar sunt frumoase.

 

+0 -0
se încarcă...