„Bolnavii poate aduc voturi, dar noi medicii nu avem treabă cu voturile”

0

Medicul Paul Şerban, lider local al Societăţii Naţionale de Medicină de Familie, susţine că foarte mulţi politicieni se tem să facă reforme de teamă să nu piardă alegători.

 

Reporter: – Domnule doctor, un studiu recent al Comisiei Europene plasează România la coada clasamentului în privinţa accesului la sănătate. Ce părere aveţi despre raport?

Paul Şerban: – Aşa este. Sunt menţionate lucruri generale, probleme cunoscute, cum ar fi adresabilitatea în mediul rural.

– Unul dintre lucrurile precizate în document este că, la nivel naţional, ne confruntăm cu o lipsă foarte mare de medici şi asistenţi. Se regăseşte şi la Botoşani această lipsă?

– Da. În ultimii ani au plecat în străinătate foarte mulţi medici şi asistenţi. Este criză şi în cabinetele medicilor de familie. Dacă, de exemplu, acum se pensionează o asistentă, este greu să găsim un înlocuitor, dacă ea nu mai vrea să lucreze. Iar, dacă nu ai asistentă, nu poţi să închei contract cu Casa de Sănătate.

– Adevărul este că nici nu puteţi concura cu salariile din străinătate şi nici măcar cu cele din spitale.

– Noi încercăm să le plătim corespunzător, mai ales că şi tariful orar la permanenţă a crescut de la opt lei şi ceva la 225 de lei, deci mai mult de două ori. Eu nu cred că există diferenţe foarte mari între modul în care sunt plătite asistentele noastre şi salariile din spitale. Dar există asistente care reclamă că sunt plătite cu salariul minim. E greu să ai pretenţia ca o asistentă să muncească opt ore pentru tine şi să mai facă şi teren pentru 1.300 de lei.

– Am observat că creşte numărul localităţilor în care se asigură greu sau deloc asistenţa medicală primară. Care este explicaţia?

– Există, într-adevăr, localităţi care nu au medic de familie, de ani de zile. Vorbim de zonele sărace ale judeţului. Ca medic de familie, nu ai salariu fix, iar pentru a avea un venit care să-ţi permită să plăteşti o asistentă, să asiguri funcţionalitatea cabinetului şi să îţi rămână şi bani pentru un trai decent, trebuie să ai o listă cât de cât bună. Chiar şi o listă cu 800 de pacienţi, cât este minimul pentru un cabinet din oraş, este puţin pentru a obţine un venit care să acopere costurile.

– Dar autorităţile locale nu vă sprijină? Care este relaţia cu acestea?

– Cu autorităţile locale sunt problemele dintotdeauna. Când e campanie electorală, promit marea cu sarea. După ce se termină campania spun „nu mă amestec, nu mă interesează”. Vă dau un singur exemplu. Avem în legislaţie o prevedere care spune că, în localităţile unde nu există medic şcolar, problemele de epidemiologie şcolară trebuie rezolvate contra cost de medicii de familie. Deşi banii vin de la Ministerul Sănătăţii, aşa cum vin şi cei pentru asistentele comunitare, autorităţile locale nu fac nici măcar efortul de a-i cere. Spun că elevii sunt pe lista medicului de familie, deci acesta trebuie să se ocupe de ei. Dar serviciile de epidemiologie diferă de cele de medicină de familie, ceea ce înseamnă că noi lucrăm gratis.

– Revenind la problema lipsei medicilor de familie, aceasta poate fi cauzată şi de lipsa drumurilor?

– Desigur. Dacă nu ai autorităţi locale care să-ţi asigure spaţiu de locuit, trebuie să faci naveta, ceea ce presupune costuri în plus. Pe lângă cheltuieli, care sunt deductibile, e şi problema timpului. Una e să cobori din casă în cabinet şi alta să faci trei ore pe drum, dus-întors. Apar discuţii că medicul nu respectă orarul, mai ales dacă e legat de transportul în comun.

– Cum s-a rezolvat problema în alte părţi?

– Au intervenit consiliile locale. În alte ţări, acestea se interesează de viitorul medic chiar de pe băncile şcolii şi îl sprijină cu cheltuielile. Îi asigură banii necesari pentru şcolarizare, fac un contract prin care viitorul medic se obligă să lucreze în zona respectivă pentru o anumită perioadă. Eu, când am venit aici, din altă parte, prima întrebare a fost când plec. În Franţa, de exemplu, eşti scutit şi de plata impozitelor pentru o anumită perioadă. În alte zone există posibilitatea de a plăti impozitele gradual, într-o perioadă de până la cinci sau 10 ani, deci autorităţile locale acordă o serie de facilităţi.

– La noi nu există aceste facilităţi…

– Nu numai că nu acordă facilităţi, dar sunt total dezinteresate de ce se întâmplă. Să luăm exemplul spaţiilor. Acestea aparţin statului, iar, potrivit legii, statul ar trebui să se ocupe de autorizare şi de igienizare, iar medicul să vină cu ştiinţa. Cum se întâmplă în fapt? Medicul trebuie să umble după acte şi autorizaţii, să plătească pentru deratizare, pentru igienizare, pentru făcut toalete, tras apă şi curent. Aşa ceva nu se întâmplă nicăieri. Este pur românesc. În fapt, ani la rând medicii au subvenţionat statul, ocupându-se de clădirile statului, îmbunătăţindu-le.

– Iar aceste neajunsuri au dus la un deficit de asistenţă medicală primară, care, desigur, afectează populaţia. Cât de gravă este situaţia?

– Păi, în primul rând, neavând un medic local, oamenii din rural trebuie să meargă la oraş. Dar, odată ajuns într-un oraş, nu eşti primit în cabinetul medicului specialist din ambulatoriu, dacă nu ai bilet de trimitere de la medicul de familie. Şi atunci ce face omul? Se înscrie la un medic de familie din oraş. Numai că medicul de la oraş nu merge la ţară să îi urmărească evoluţia lui sau a copilului. Părinţii trebuie să vină cu sugarul în braţe, chiar şi numai pentru a vedea dacă a ajuns un vaccin sau altul. Medicamentele sunt o altă problemă. Fără medic de familie, nu beneficiezi nici de medicamente compensate sau gratuite. Toate aceste lucruri înseamnă bani, iar toate aceste cheltuieli suplimentare sunt o povară grea pentru o populaţie cu o situaţie financiară precară, cum este cea din ruralul unuia dintre cele mai sărace judeţe din ţară. Şi atunci oamenii fie se tratează cu leacuri ştiute de ei, fie cu medicamente cumpărate tot după ureche de copii, care le-au pus un diagnostic după ce au citit ei pe Internet, fie merg la Urgenţe. Aşa se ajunge la supra-aglomerarea Urgenţelor, unitate care se confruntă cu un deficit mare de medici. Într-o perioadă, i-au păcălit pe unii medici de familie, i-au convertit la medicina de urgenţă. Au făcut cursuri, s-au angajat la Salvare, la UPU, dar acolo au dat peste un volum uriaş de muncă, pe care nu îl compensează banii. Eu, ca medic de familie, am timp să consult pacientul, să notez, dar ei trebuie să respecte anumiţi timpi. Nici nu cunosc pacienţii, cum îi ştiu eu. Iar suferinţa este subiectivă. Omului i se pare că durerea lui e cea mai mare. Dar, poate după investigaţii, se constată că nu are nimic grav şi nu trebuia să vină la Urgenţe. Atunci medicul are două variante: ori îl trimite acasă, la medicul de familie, cu recomandări minimale, ori îi pune în faţă nota de plată. Aşa se face peste tot în lume, se plăteşte vizita la medic, chiar şi la Urgenţe. La noi, această variantă a început să fie scoasă în faţă abia acum câteva luni, în contextul reformei anunţate de fostul şef al Casei de Sănătate. Pentru că banii pentru aceste servicii vin din fondul asigurărilor de sănătate. Ministerul Sănătăţii plăteşte salariile medicilor, dar nu plăteşte injecţii, analize sau investigaţii. Sunt achitate tot de asiguraţi.

– O astfel de măsură ar fi total anti-populară!

– Desigur! Am avut discuţia asta cu domnul Raed Arafat, când am lucrat în Ministerul Sănătăţii şi se spunea că aceşti oameni aduc voturi. I-am spus de atunci: „oamenii ăştia poate aduc voturi, dar noi nu avem treabă cu voturile. Deci ce puneţi în faţă, voturile pe care le obţine unul sau altul o dată la patru ani sau consumul nejustificat de bani şi medicamente în toţi cei patru ani?”.

– Mai sunt tineri care să vină în judeţ să lucreze ca medici de familie?

– Sunt tineri care aleg rezidenţiatul în medicina de familie, dar majoritatea vor să lucreze în centrele universitare. Ei, deşi provin din alte oraşe sau din mediul rural, au stat în centrul respectiv cei şase ani, cât au făcut facultatea, poate şi mai mult şi acolo vor să rămână. În oraş toată lumea vrea, dar nu se poate. În plus, medicina e o profesie vocaţională. Alegi medicina ca să faci bine oamenii, indiferent din ce mediu sunt ei. Altfel devine o meserie ca oricare alta în care interesul e să iasă banul.

– Cum văd politicienii medicina de familie?

– Toată lumea o vede ca centrul sistemului sanitar. Toată lumea spune că este importantă. Dar nimic nu se schimbă în momentul în care mergem la ei să le explicăm că trebuie făcute unele modificări, baza este prevenţia, iar noi nu avem nici baza pusă la punct. Ei o să vină să spună că avem prevenţie. Nu astea care sunt prevăzute acum în norme, de ani de zile, să măsurăm tensiunea, să îi cântărim şi să vedem indicele de masă corporală sau să aplicăm graficul pentru colesterol. Aia nu este prevenţie. Prevenţie este că eu am în evidenţă nişte boli cronice netransmisibile, cum sunt încadrate de OMS. Astmul bronşic, BPOC, cancerul de sân, cancerul de col uterin, cancerul de colon, hipertensiunea arterială, diabetul, etc. Pentru astea, cel mai indicat să se ocupe este medicul de familie. De exemplu, numai la noi nu are dreptul medicul de familie să prescrie insulină. Numai la noi există diabetologi. În Occident există doar endocrinologi, care se ocupă de toată partea aceasta la pacient. Astea sunt afecţiunile, iar eu trebuie să am nişte indicatori pe care să îi respect, în baza cărora să evaluez pacientul şi, periodic, el intră la control când am anumite suspiciuni asupra evoluţiei bolii lui şi abia atunci merge la medicul specialist. Eu nu pot să îi dau tratament pentru tensiune decât dacă are recomandare de la specialist. Nu pot să îi dau tratament pentru afecţiunea respiratorie decât după medicul specialist. Care şi el este forţat de lege să iniţieze acest tratament pentru ca eu să îi prescriu reţetă pacientului. În Occident există aceste reguli din 2012. Noi avem proiecte în Sănătate din 2012, rămase la stadiul de proiect. Le-am prezentat la minister şi de atunci nu s-a mai ocupat nimeni.

– Ce aşteptări aveţi de la noul ministru al Sănătăţii?

– Aşteptări prea mari nu poţi să ai, atâta timp cât a venit de trei-patru săptămâni şi au mai întâi de făcut curăţenie în minister, de oameni care nu au ce căuta acolo, şi asta e valabil în toate ministerele. Cu Casa de Asigurări la fel, depinde de cum înţeleg cei de acolo, ce plan de management au, cum vor încerca să colaboreze cu toţi furnizorii de servicii de sănătate şi cum vor accepta propunerile.

– În continuare, suntem codaşii Europei la veniturile pentru Sănătate.

– Da, 5,2% din PIB, dar aceşti 5,2 sunt pe Ministerul Sănătăţii, iar majoritatea se duc pe programe naţionale, nu pe plata serviciilor, iar medici tot puţini sunt. Aceste lucruri trebuie discutate, iar la noi nu se pune niciodată problema unui numerus clausus (n.r. – categorie de persoane admise în număr limitat într-o funcţie). La noi se aplică după terminarea facultăţii. Ori tu, stat, trebuie să faci acest numerus clausus înainte. Un fel de studiu de fezabilitate, să îi spunem. Să vezi care este necesarul de personal medical la toată specialităţile, la nivel de ţară, ca măcar să te apropii de media europeană. Uitaţi-vă acum şi în învăţământul din mediul rural. Majoritatea şefilor de catedră sunt pensionari sau în pragul pensionării. Ce viitor mai are acel învăţământ? Şi nu poate să îmi spună nimeni că acel învăţător mai este la curent cu metode noi de predare şi este pus la punct cu metodologia. Aşa e şi în Sănătate. Medicii din mediul rural nu sunt atraşi, iar populaţia devine tot mai bolnavă. Toate sunt legate unele de altele. Ai sistem sanitar, ai oameni valizi de muncă. Tot timpul se spunea că medicina nu este productivă. Păi eu dacă îţi bag în concediu medical toţi muncitorii dintr-o fabrică, tu dai faliment. Într-o săptămână. Atunci despre ce vorbim?

 

+10 -0
se încarcă...