„Ar fi minunat să mai avem printre euro-slujbași persoane ca Eminescu”

♦ Eminescologul botoşănean Lucia Olaru Nenati susţine că opera eminesciană este mai actuală decât a crezut poetul că va fi.

0

Reporter: – „Eminescu nu e lecţie de mers, ci de zbor”, spunea George Pruteanu. Dumneavoastră cum îl vedeţi pe Mihai Eminescu?

Lucia Olaru Nenati: – O, eu l-am văzut de-a lungul atâtor ani de când îl cunosc, chiar din copilărie, în nenumărate feluri, dar mereu foarte apropiat, dar în același timp, și înalt, și ca un reper călăuzitor, precum steaua polară. Cred că, de fapt, cea mai bună definiție este aceea formulată nu de mine, ci de o altă persoană aflată în proximitatea lui spirituală, academicianul Mihai Cimpoi, cel care atunci, când a avut a defini această relație, a numit-o astfel: „Eminescu – o întâlnire destinală”.

– Vă rog să prezentaţi câteva aspecte mai puţin cunoscute din viaţa poetului Mihai Eminescu.

– Eu am adunat o sumedenie de gânduri și informații despre Eminescu. De pildă, am intitulat cândva un text „Contrabandistul Eminescu”, cu referire la curajul său de a transporta peste graniță, la Cernăuți, broșura lui Slavici și Kogălniceanu despre răpirea Bucovinei, exact în timpul serbărilor aniversare ale anexării Bucovinei. Dacă era prins, putea să intre în închisoare, poate chiar în celula lui Ciprian Porumbescu.

– Ce ne puteţi spune despre ziaristul Mihai Eminescu?

– Acesta e un subiect pentru încă un doctorat. Pot să vă spun cu cea mai mare plăcere că acesta este titlul unui premiu pe care l-am dobândit pentru cartea de publicistică „Scrisori din prezentul meu”, care include editoriale apărute în „Monitorul de Botoşani” şi primit de la Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Dar acest subiect este unul extrem de important în cunoaşterea lui Eminescu, fiindcă fără acest domeniu, chiar dacă poezia sa este, pe bună dreptate, considerată genială, încadrabilă în marea creaţie universală, activitatea sa de ziarist întregeşte considerabil valoarea operei sale prin manifestarea sa de conştiinţă, de implicare în realul contemporaneităţii sale, faţă de care nu a rămas niciodată indiferent, închis „în turnul de fildeş” presupus de imaginarul poetic tradiţional. Dovada valorii acestui domeniu o constituie, nu în ultimul rând, valabilitatea sa considerabilă şi aplicabilă, de atâtea ori, unor realităţi ulterioare existenţei sale.

– A fost Mihai Eminescu naţionalist?

– Depinde cum privim lucrurile. Dacă ținem cont de informația lui universală, de mediile europene în care se mișca lejer, de lecturile lui internaționale, de cultura lui poliglotă, era un ins perfect european, fără niciun complex de inferioritate. Dar dacă ținem cont de îndârjirea cu care lupta pentru propășirea și dreptatea neamului său, al nostru, ar fi minunat să mai avem azi printre euro-slujbașii noștri asemenea persoane ca el. Am dobândi tot ce ne-ar trebui și am merita, căci el nu cerea nimic ce nu se cuvenea. Însă nuanța peiorativă a cuvântului, uzitată în genere de inamici ai națiuni, nu i se potrivește lui.

– Mai este actuală opera marelui nostru poet naţional?

– Abia acum începe să fie tot mai actuală, mai actuală decât ar fi crezut chiar el că va fi!

– Spunea cineva că se câştigă bine la umbra lui Eminescu…

– Depinde din ce sursă vine „lumina”. Eu, una, așa de bine am câștigat, încât după o viață în care nu m-am despărțit de el oriunde am lucrat, am doar o pensie de 2.324 de lei. Și, deși academicianul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc a scris că „indemnizația de merit” a fost înființată pentru oameni ca mine, nu am reușit să mă poziționez în raza ei de acțiune.

– Şi politicienii se lipesc „precum marca de scrisoare” de Mihai Eminescu, la 15 ianuarie şi 15 iunie.

– Unii o fac chiar cu bune intenții, alții pentru că așa dă bine. Dar oricum, tot e bine să intre în contact cu această atmosferă spirituală. Poate în acest fel vor cunoaște ei înșiși cum stau lucrurile și astfel vor fi mai puțin duși în eroare de către perfizii influenceri.

– Mihai Eminescu a avut parte de detractori încă din timpul vieţii. Şi acum sunt destui care îl critică. Ce le spuneţi acestora?

– Că mi-e milă de ei.

– Vorbiţi-ne despre începuturile activităţii dumneavoastră la Memorialul Ipoteşti.

– Pe atunci nu se numea Memorialul Ipotești, ci Casa memorială „Mihai Eminescu”, așa cum scria pe ordinul de repartizare la absolvirea facultății de filologie, seria cu cinci ani, secția română, latină și engleză, în eșalonul șefilor de promoție, cu nota 10 înscrisă pe diploma de absolvire. Anul 1972 a fost singurul în care aceste posturi s-au scos la repartiție guvernamentală. Atunci eu am ales postul de la Ipotești, deși soțul meu lucra în București, iar eu aveam șanse de a-l urma, poate și pentru că, scriindu-mi lucrarea de diplomă despre opera lui Marin Preda, acesta a apreciat demersul meu. Aș fi putut trăi poate o viață în București și, eventual, să vin la Botoșani doar între două trenuri spre a primi poate oarece premiu literar aici, de care acum sunt mai departe decât de planeta Sirius…

– Cum era atunci Ipoteştiul?

– Distanța și naveta, frigul, lipsurile de tot felul, foamea, programul lung și drastic monitorizat de niște șefi dogmatici și, mai ales, abundența vizitatorilor doritori de ghidaj erau epuizante și plătite cu un salariu mai mic decât al îngrijitoarei, tanti Jenița Crețu, pe care însă țin s-o evoc postum cu căldură ca pe o persoană de toată isprava. Apoi am început să mă gândesc cum ar trebui să fie un muzeu memorial eminescian. Sosirea lui Gheorghe Jaucă la sectorul culturii a mai schimbat atmosfera. Am început să scriu scrisori în toată țara. Scriam la mașina de scris de la postul de miliție, căci nu aveam la muzeu așa ceva. Apoi am început să cutreier satul și zona, muzeele similare – mai ales cel al Junimii, unde directorul Ion Arhip era vedetă. Practic, am învățat detectivistica aflării surselor de documentare, dar și de găsire a obiectelor de valoare, pe care am știut să le dobândesc, supunându-le comisiei de evaluare locală sau naţională. Așa am depistat și adus zeci de obiecte, cărți, documente, mobilier și altele, pentru care am întocmit un plan de interior muzeal, supus aprobării directorului Muzeului, Paul Șadurschi, și șefului Gheorghe Jaucă. Apoi am descoperit că așezarea casei era greșită și am presupus că temeliile au rămas în exteriorul ei la reconstruirea acesteia, ceea ce s-a adeverit prin săpăturile efectuate. Cu acel prilej am găsit în săpături o vatră traco-dacică cu niște cioburi pe care directorul și arheologii le-au restaurat, iar rezultatul a fost o splendidă amforă care a stârnit un enorm ecou în presa culturală. Găsind și planul interior al camerelor, am propus șefilor reconstruirea corectă a casei, ceea ce s-a aprobat și realizat etapizat și am putut amenaja mai întâi primele două camere, conform proiectului meu, ceea ce a oferit prilejul reluării Zilelor Eminescu, care avuseseră doar o singură manifestare sporadică în 1969. Astfel, în anul 1975, a avut loc o mare consfătuire cu invitați de marcă şi competenţă care au apreciat propunerea mea muzeală și au validat-o. Apoi au venit numeroși oaspeți de vază, scriitori, actori, cercetători, iar șirul Zilelor Eminescu nu s-a mai întrerupt până acum. La inaugurarea finală a casei memoriale mă aflam în ploaie cu flori în mână printre pionieri și ascultam discursurile altora…

– Ce ne puteţi spune despre organizarea Memorialului Ipoteşti?

– Am întocmit, în cadrul examenului final de atestare muzeografică de la București, un proiect de organizare generală, în care propuneam să se construiască o nouă clădire dedicată nu doar copilăriei poetului, ci personalității sale, propunând ce să cuprindă: bibliotecă, spații expoziționale, de spectacol şi spații de cazare. Am supus această propunere lui Gheorghe Jaucă și secretarului Lazăr Băciucu, care au aprobat proiectul și au decis să se treacă la fapte. Au construit clădirea de azi a Memorialului, denumind-o conform cerințelor vremii, drept o construcție comercială, iar după aflarea adevărului, au fost sancționați pe linie de partid.

– De ce directorii care au urmat la conducerea Memorialului au trecut sub tăcere contribuţia dumneavoastră la dezvoltarea acestei instituţii?

– Credeți că e ușor de digerat un asemenea precedent?  După mutarea mea la Teatrul „Vasilache”, vreo șapte ani, nu mi s-a găsit succesor și eram solicitată din când în când să vin să ghidez oaspeți. Succesorul meu era un fost suplinitor la Liceul „Laurian”. Sunt multe de spus, dar cel mai grav şi ireparabil este faptul că nu a ținut cont de proiectul meu de organizare a spațiului de incintă exterioară, unde eu prevăzusem delimitarea celor două sectoare temporale, cel istoric memorial de cel actual, în primul urmând a se afla și obiecte gospodărești de exterior, iar după o lizieră vegetală să se construiască amenajările de actualitate. El a spart această logică și a „trântit” acel amfiteatru kitsch cu scaune de plastic între casa memorială și bisericile vechi, stricând toată logica spațiului exterior. Dar nu mai puteam interveni, căci de la început adversitatea lui şi a altora a fost teribilă. Nu am mai fost invitată la manifestări, așa încât la una dintre ediții, m-a invitat în scris respectatul eminescolog Petru Creția, cu care am avut o comunicare de mare calitate. Mai târziu, când am vrut să revin la Ipotești, doar ca simplu muzeograf sau, având și doctoratul terminat – ca cercetător, succesorul (fără doctorat) a construit un zid simbolic până la cer în calea mea, organizând un concurs de-o amploare fără precedent, încât chiar unul dintre membrii comisiei, cel venit de la minister, după ce mi-a ascultat expozeul, a spus că mie ar trebui să mi se înființeze un post de ambasador Eminescu, nu să mă supună la așa un calvar pentru un biet post de operator pe calculator. Atunci am aflat care era postul pentru care concuram atât de drastic! Apoi, în timpul celor patru luni cât a durat acest coșmar, examenul a fost mutat la Universitatea din Iași, la catedra lui Dumitru Irimia, despre care am aflat că era angajat și el la Ipotești. Fostul director Miluță Jijie a dorit să mă angajeze pentru partea culturală, dar influencerii l-au deturnat și au eliminat „pericolul”. Mai departe, încă nu mă pot pronunța, căci poate mai e timp de normalizare, asta și dacă influencerii vor avea poate altă grijă nouă. Toate ca toate, dar să văd la televizor și pe internet fel de fel de imagini cu lucrurile și realizările de la Ipotești, cele care mi-au consumat nopți de nesomn până să le realizez și să fie prezentate ca datorate altora sau anonime, parcă nu e chiar suportabil, cu oricâtă îngăduință.

– V-aţi dedicat viaţa promovării operei eminesciene.

– Am călătorit în țări din Europa și America și m-am întâlnit cu doritori de cunoaștere despre Eminescu, cărora le-am vorbit, recitat, cântat până ce cădea noaptea și nu mai știam nici eu, nici ei cât e ora, căci timpul era parcă abolit, iar Eminescu era cu noi și se simțea ca acasă.

 

Deja ai votat!
se încarcă...