„Omul depăşeşte toate prin puterea credinţei”

0

Preotul Partenie Apostoaie, parohul Bisericii „Vovidenia”, afirmă că nu numărul anilor ne va mântui sau ne va pierde, ci calitatea vieţii duhovniceşti, la care orice om are foarte mult de lucrat

– Ce trebuie să ştim, în această perioadă cu o importantă încărcătură duhovnicească?

– Că Hristos este Calea. Prin credinţă suntem cu El, calea care niciodată nu rătăceşte. Omul depăşeşte toate prin puterea credinţei. Dacă am avea ochii, mintea la Hristos, viaţa de aici, cu necazurile şi nereuşitele ei, ni s-ar părea doar o treaptă necesară şi atât de frumoasă pentru dobândirea cununilor cereşti, adevăratei vieţi. Pentru un adevărat creştin, viaţa de aici nu este viaţa autentică, viaţa adevărată. Cel care îl urmează pe Hristos va fi cu Hristos. Viaţa veşnică este viaţa cu Dumnezeu.

– Am intrat în Săptămâna Mare. În toate bisericile vor fi oficiate Deniile, slujbe prin care credincioşii sunt chemaţi să-L însoţească pe Hristos pe drumul crucii, până la moartea şi Învierea Sa.

– În Săptămâna Mare, creştinul trăieşte jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Adică el nu uită că doar prin cruce vine Învierea. Încearcă să trăiască jertfa Mântuitorului Hristos săvârşită nu doar pentru cei de acum 2.000 de ani, ci pentru fiecare pământean, cu speranţa Învierii. Creştinul adevărat este cel care posteşte, cel care participă la sfintele slujbe din săptămâna sfintelor pătimiri. Creştinul încearcă în această perioadă să fie mai bun, să răspundă cu bunătate la iubirea nesfârşită şi să răspundă, la bunătatea de multe ori de neînţeles a lui Dumnezeu, cu o faptă bună. Când primeşte o bucurie ca aceasta, să ştie că cineva îl iubeşte, simte şi el nevoia să dea această bucurie şi altora şi, paradoxal, când oferă bucurie altora, se înmulţeşte bucuria în adâncurile sufletului său. Este ca o fântână arteziană, cu cât dă mai multă bucurie, cu atât are el bucurie. Cu cât generează lumină, cu atât este mai plin de lumină. Cu cât împărtăşeşte dragoste, cu atât este stăpânit de multă dragoste. Aceasta este Săptămâna Patimilor, toate spre lumină, toate spre bucurie, toate spre bunătate, spre iubire.

– Din păcate, există în lume multă răutate şi încrâncenare.

– Dacă la o răutate răspundem cu bunătate, se înmulţeşte bunătatea. De aceea este lipsit de sens să ne încărcăm cu răutate. În lumea fizicii, ştim că pozitivul atrage negativul şi negativul atrage pozitivul. Negativul respinge negativul şi pozitivul respinge pozitivul. În lumea duhovnicească stăm invers. Negativul atrage negativ, întunericul atrage întuneric, răutatea atrage răutate. În schimb, bunătatea respinge răutatea. Lumina alungă întunericul. Viaţa omoară moartea. Iubirea risipeşte ura. Învierea Domnului ne arată că, prin cruce, prin jertfă, prin renunţare, prin sacrificiu, ajungem la lumină, la bucurie, la iubire. Deci jertfa nu poate fi ocolită.

– Este greu să ne iubim aproapele?

– Hristos nu-i comod pentru lumea de astăzi, pentru mulţi dintre noi. Ne propune lucruri aproape imposibile. Iubeşte-ţi vrăjmaşul, îmbrăţişează-l pe cel care te pălmuieşte, roagă-te pentru cel care te blestemă, împarte totul săracilor. Dintotdeauna, dar mai ales pentru lumea de astăzi, acestea sunt mari provocări. Am putea spune că sunt lucruri imposibil de realizat. Prin propriile noastre capacităţi, nu vom reuşi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, nu vom reuşi să-i uităm pe cei care ne-au făcut rău, nu vom reuşi să răspundem cu iubire la ură şi duşmănie. Dar, rugându-ne lui Dumnezeu, El care a biruit moartea, întunericul, răutatea, iadul, El ne va ajuta. Şi dacă Duhul Sfânt este în noi, în urma rugăciunilor, acel Duh Sfânt este cel care ne dă şi capacitatea de a iubi, de a îmbrăţişa, de a fi lumină, de a fi bucurie, de a uita răul pe care l-am primit. Singuri nu vom putea. Nu lumea de aici ne dă această putere, ci doar Domnul Hristos, în biserică, rugându-ne, spovedindu-ne, postind. Cerând binecuvântarea lui Dumnezeu prin duhovnic, încetul cu încetul, în adâncurile sufletului nostru, ne descătuşăm, trecem anumite bariere, ne eliberăm de neputinţa de a iubi, de a îmbrăţişa. Creştinul adevărat, ostenindu-se, implicându-se, jertfindu-se, ajunge să fie liber şi stăpân. Iar liber şi stăpân este omul care îşi stăpâneşte mintea, omul care ştie să ierte şi poate să uite răul pe care l-a primit din partea semenului său. Liber şi stăpân este omul care reuşeşte să iubească la nesfârşit. Acesta este cu adevărat omul liber care, până la urma urmei, este stăpân, liber, aşa cum Adam, înainte de cădere, aşa cum sfinţii, aşa cum Maica Domnului, nu s-au împiedicat în lucrurile mărunte ale vieţii. Creştinul autentic este stăpân, este liber.

– Care este normalitatea vieţii?

– Normalitatea înseamnă să-l avem pe Hristos, să nu ne împiedicăm în calea noastră de lucrurile care ne-ar despărţi de Hristos, normalitatea înseamnă să mergem pe sensul cel bun. În ultimă instanţă, nu este important cât am parcurs în lumea aceasta, că am trăit 30, 50, 80, 100 de ani. Am acumulat ani, dar nu am acumulat viaţă autentică. Important este să avem sensul cel bun spre Hristos. Cât avem de trăit, să trăim demn, ducându-ne crucea cu demnitate, având o viaţă plăcută lui Hristos. Nu numărul anilor ne va mântui sau ne va pierde, ci calitatea vieţii duhovniceşti şi ce mult avem de lucrat la calitatea vieţii! Prima etapă în acest demers de îmbunătăţire a calităţii duhovniceşti, a calităţii vieţii omului dinlăuntrul nostru, este îmbunătăţirea calităţii rugăciunii şi a relaţiei cu Dumnezeu.

– Cât de important este postul?

– Sunt importante rugăciunea şi postul, care nu trebuie văzut doar ca o dietă sau nu ştiu ce regim, fapta bună care la început presupune să facem un bine, dar după aceea nu doar oferim ceva, ci ne oferim pe noi, timpul nostru, viaţa noastră. Începem cu a oferi o bucată de pâine şi ajungem să ne oferim pe noi. Pe lângă post, rugăciunea, sfânta biserică, spovedania, fapta cea bună, toate acestea sunt ingredientele necesare îmbunătăţirii calităţii vieţii noastre. Şi dacă omul dinlăuntrul nostru este un om al păcii, al bucuriei, al speranţei, al iubirii, restul nu sunt decât lucruri care pot fi imediat gestionate în sensul cel bun al cuvântului.

– După Săptămâna Patimilor vine Învierea.

– Învierea lui Hristos este momentul central, temelia vieţii noastre. De fapt, nu învierea lui Hristos este cea mai mare minune. Mai mare minune este că a acceptat să moară pentru noi. El, Dumnezeu, a acceptat să moară pentru noi, ca noi să avem viaţă. Ce jertfă supremă! Cât de adâncă este iubirea lui Dumnezeu! Fără Învierea lui Hristos, fără doar şi poate, pământul, cosmosul ar fi fost doar un cimitir, o necropolă rotitoare. Învierea este cea care dă sens existenţei noastre pentru că deschide viaţa veşnică. La Înviere venim şi primim Lumina în lumânare, dar, de fapt, acea lumină trebuie să fie doar ecoul luminii din adâncurile sufletului nostru. Cu care ne-am încărcat în timpul postului, al acestui pelerinaj spre Înviere. Ne-am încărcat cu lumină, iar cea pe care o ţinem în mână, la slujba de Înviere, trebuie să fie doar ecoul a ceea ce avem noi, reflexia luminii din interior. Dacă avem doar lumânarea aprinsă în faţa ochilor şi la noi este întuneric, atunci e greu, este o prăpastie între ceea ce avem în exterior cu ceea ce suntem în interior. Dacă nu am reuşit, cât de cât să înviem, atunci este doar o simplă comemorare a Învierii Fiului lui Dumnezeu petrecută acum 2000 de ani. Dacă am înviat şi noi şi ne-am debarasat de păcat, de întuneric, de răutate, atunci învierea lui Hristos îşi atinge scopul. Căci el a murit ca noi să avem viaţă. Dacă nu avem înţelesul Învierii în această cheie, atunci nu vom înţelege nici misiunea bisericii în lume, nici rostul vieţii pe acest pământ. Venim şi primim Lumină, dar noi trebuie să fim Lumină. Dacă i-am făcut loc lui Hristos în sufletul nostru, a înviat de acolo din sufletul nostru, ne-a dăruit nouă viaţă şi noi, la rândul nostru, suntem lumină. Trebuie să fim şi noi Lumină. Şi dacă Hristos nu a împrăştiat întunericul din noi, atunci putem să avem trei, patru, cinci, şapte lumânări, în mâna noastră. Dacă în jurul nostru este lumină şi noi suntem în întuneric în adâncurile noastre, înseamnă că este o problemă, o prăpastie, un dezechilibru, nu e o stare conformă cu voia lui Dumnezeu. Asta este chemarea. Asta este Învierea lui Hristos. Să trăim îndreptaţi cu toată fiinţa către Dumnezeu şi să nu ne mai înspăimânte nimic din ale morţii.

– Slujba de Înviere înseamnă doar să primim Lumina?

– Lumina din mâini trebuie să fie o expresie, un efect a luminii interioare şi nu putem să avem lumină interioară decât după ce ne-am împărtăşit. Şi cât de bun şi frumos este să se împărtăşească creştinul nostru la toate liturghiile, dar mai ales în noaptea Învierii! Ar fi extraordinar ca după un post de şapte săptămâni, spovedit, curăţit de păcate, creştinul să primească nu doar o rază, ci izvorul luminii care este Hristos, nu doar se împărtăşeşte de un dar, ci de izvorul darurilor care este Dumnezeu. Şi atunci, dacă înţelegem lucrul acesta, nu am luat doar o flacără, ci am luat Lumina şi în trupurile noastre şi în sufletele noastre prin Sfânta Împărtăşanie, prin binecuvântare, prin participare la sfânta slujbă şi totul după aceea merge şi spre bucuria, firească, masa bogată de sărbătoare. Dar numai după ce sufletul ni l-am încărcat cu Lumină, la Sfânta slujbă din noaptea Învierii şi în mod special la Sfânta Liturghie. Dacă ne împărtăşim în noapte Învierii, cu atât mai mult ne simţim încărcaţi de lumină. Altfel, nu înţelegem la adevărata valoare taina învierii lui Hristos, ca taină a vieţii noastre duhovniceşti.

– Ce le transmiteţi botoşănenilor?

– Să aibă bucuria femeilor mironosiţe, pacea apostolilor, binecuvântarea lui Dumnezeu oferită de Domnul Hristos biruitorul morţii, să aibă lumină în suflet. Bucuria se va înmulţi în inimile lor dacă vor şti să împărtăşească bucurie. Lumina se va intensifica în sufletul fiecăruia, dacă omul ştie să fie lumină. Iubirea se va îmbogăţi în fiecare persoană care generează iubire. Binecuvântarea lui Dumnezeu se va îmbogăţi în viaţa şi casa lor, dacă vor şti să binecuvânteze pe Dumnezeu şi să aibă încredere, curaj că Hristos Domnul şi-a dat viaţa şi pentru noi, a biruit moartea şi tot ceea ce înseamnă întuneric şi răutate. În Biserica Ortodoxă fiecare creştin este un om al Învierii, este un om care împărtăşeşte Înviere, bucurie, speranţă, răbdare, bunătate, lumină şi multă iubire. Creştinul ortodox este omul bucuriei, iubirii, luminii, omul învierii. Invitaţia mea este aceasta – veniţi de primiţi lumină, veniţi de fiţi lumină!

Deja ai votat!