Măcar un an de sport îți oferă o conduită și o educație aparte (video)

♦Simona Radiş, canotoarea botoşăneană care alături de colega din barca de dublu vâsle a adus singurul aur olimpic pentru România, spune că şansa de a face un sport nu este de refuzat

Reporter: – Cum a fost în Japonia?

Simona Radiş: – Aurul obţinut la Jocurile Olimpice de la Tokyo este cel mai important rezultat al meu. Sunt extraordinar de fericită pentru că am reușit să câștig aurul. Au fost emoții foarte mari, iar concursul a fost foarte greu, pentru că vorbim de competiția extremă, dar am reușit să gestionăm foarte bine toată situația și am adus acasă cel mai frumos rezultat posibil.

– V-aţi temut de cineva, a fost vreun adversar mai greu?

– Noi am plecat pornite împotriva Noii Zeelande, pentru că în 2019, la Campionatul Mondial, au câștigat ele, iar noi am venit pe doi, la mai puțin de o secundă. Atunci ne-am promis că la următoarea competiție le vom bate noi pe ele, cu o secundă și puțin mai mult. A fost mult mai mult, lucru care nu a putut decât să ne ofere mai multă fericire. Și a mai fost echipajul Olandei, care este un echipaj foarte puternic și nu trebuie niciodată subestimat.

– Care este secretul echipajului care a câștigat singura medalie de aur pentru România? Aveţi tot timpul adversari foarte puternici.

– Într-adevăr, ne batem cu mari puteri, dar noi nu ne gândim la asta. Ne gândim că ei sunt oameni, noi suntem oameni. Profităm de ceea ce avem, nu ne gândim la ceea ce am putea avea. Ne antrenăm foarte mult, deși e foarte greu, tragem de noi la maxim în fiecare zi, nu doar în competiție. Și ne dorim tot timpul să fim cele mai bune. Când mergem la concurs toată lumea este egală, nu contează că ești o mare putere sau că ești o țară mai mică, mai puțin dezvoltată. Acolo toată lumea a muncit cât a putut de mult, s-a antrenat cât de bine a putut și în funcție de asta vin și rezultatele.

– Ce aţi simțit în momentul în care s-a intonat imnul?

– Mândrie în primul rând, și m-am simțit și fericită și puternică. În spatele nostru era o Românie întreagă, noi nu ne-am reprezentat pe noi, ci ţara. Şi în acel moment te simți cu adevărat puternic, pentru că noi suntem un popor puternic și ne dăruim mereu în tot ceea ce facem.

– În ce moment aţi simțit că victoria nu vă mai poate scăpa din mâini?

– Până în ultimele lovituri nu am vrut să mă bucur, deoarece cursa noastră se termină fix la linia de 2.000 de metri și atunci riscăm să ne deconcentrăm dacă nu ne vedem strict de ceea ce avem de făcut în barcă. Nu pot să mint, în ultimele lovituri a apărut deja gândul acela „da, noi vom fi campioane olimpice, nu mai are ce să se întâmple!”, pentru că distanța era deja destul de mare între noi și ceilalți și nu mai puteau să ne ajungă. Atunci am avut acea încredere că da, gata, am terminat, iar în momentul în care am trecut linia de finish primele cuvinte au fost „am reușit!”.

– La ce v-aţi gândit prima oară chiar după acel moment?

– Cred că ne-au trecut prin fața ochilor toți anii de muncă de până atunci, pentru că nu au fost puțini, și tot greul prin care am trecut. Pregătirea este foarte, foarte grea și să o duci până la capăt în felul în care am rezistat noi, și să obții și acest rezultat, este un lucru extraordinar, iar apoi mi-au trecut prin fața ochilor oamenii dragi, care ne-au susținut și ne-au fost mereu alături.

– Vă aşteptaţi la o victorie atât de categorică?

– Speram la aur. Aveam încredere foarte mare în noi, ştiam cum mergem, cum merg lucrurile, dar era teama aia, să nu ne vedem deja cu medalia la gât, pentru că apoi dezamăgirea ar fi fost mult mai mare. Cred că presiunea a fost mai mare din exterior, pentru că toţi ne spuneau „voi veniţi cu aurul” şi atunci deja e o povară enormă. Dar ştiam că trebuie să ne ţinem de ceea ce am făcut atâta timp la antrenamente. Nu e nicio strategie, practic. Ceea ce pregăteşti acasă, asta faci şi acolo. Indiferent de ce face adversarul. Pentru că el poate să se ducă tare în prima jumătate a cursei în faţa ta şi tu să te pui să tragi, să îl ajungi şi efectiv în a doua parte a cursei „mori”, nu mai eşti în stare să faci nimic. Noi avem de făcut o cursă şi ne ţinem ritmul nostru. S-ar putea în ultimul 500 să le ajungem şi să le şi depăşim. Asta e cel mai important, să ştii ce ai de făcut şi să nu schimbi asta.

– Spuneaţi de echipele de care vă temeţi. Aveţi şi echipe cu care vă înţelegeţi în afara competiţiei?

– Aţi fi surprinşi, dar sunt mult mai deschişi cei din afara Europei. De exemplu, noi avem adversari în Europa care nici nu ne salută. Trec pe lângă noi, cu nasul pe sus şi nici nu se uită la tine. O adversară din America mi-a scris, m-a felicitat, aflase că am o verişoară în America, îmi povestea o mulţime de lucruri, ca şi cum ne cunoaştem de o viaţă. Mi-a urat distracţie plăcută în vacanţă. Oameni care nu ai fi zis că ar fi atât de deschişi îţi schimbă complet percepţia asupra anumitor lucruri.

– O tânără de 22 de ani, din Avrămeni, a ajuns campioană olimpică. Cum de aţi ajuns să faceţi canotaj?

– Începutul a fost la școală, în timpul orei de matematică. Antrenorul George Bulie, de la Clubul Sportiv Botoşani, a venit în selecţie şi eu eram pe atunci cea mai înaltă din şcoală. Înălţimea este un criteriu foarte important în canotaj. Dumnealui m-a selectat. Mi-a vorbit despre canotaj, mi-a spus despre ce este vorba, cu ce se mănâncă. Nu aveam idee la început, ce e ăla canotaj, ce e aia barcă. Nu ştiam, nu am văzut. Ştiam doar de doamna Elisabeta Lipă şi atât. Nu ştiu ce mi-a spus şi ce nu mi-a spus, dar m-a făcut să vreau să încerc, să văd cum este. Nu aveam nicio treabă cu sportul. Am vorbit cu ai mei și le-am spus că eu vreau să merg la București și să încerc să fac canotaj. Ai mei nu au fost prea încrezători și mi-au spus „ce să faci? păi ăsta nu e de tine, că este un sport şi tu nu prea le ai cu sportul”. Adevărul este că nu prea aveam nicio treabă cu sportul pe atunci. La început nu au vrut să mă lase, pentru că este greu, au spus că eu sunt mai mult cu școala, să îmi văd de drumul meu. Am zis că voi continua și cu școala, dar simt că vreau să merg să încerc lucrul acesta, așa că trebuie să mă lăsați. Și m-au lăsat. Am mers împreună în Botoșani, ne-am întâlnit acolo cu ceilalți copii selecționați, cu sportivi care deja trecuseră prin această etapă și ne-au spus că o să fie frumos și o să ne placă. Lucrul acesta a contat foarte mult, pentru că încurajările contează mereu, în orice aspect al vieții, dar mai ales în sport. Pe data de 1 octombrie 2013 am plecat la București și am fost legitimată la Steaua și am început viața sportivă. Am mers direct pe lacul Snagov de când am început canotajul.

– Şi aţi decis să continuaţi şi cu şcoala?

– Nu sunt modestă, chiar învățam foarte bine și continui să învăț foarte bine. Este foarte important, pe lângă muncă, să faci şi școală în același timp. Pentru că în viață nu se poate doar cu una. Trebuie să existe un echilibru mereu. Şi, până la urmă, canotajul este un sport academic.

– Sportul reprezintă o șansă pentru un copil din mediul rural?

– Este o șansă în plus, pentru că mulți copii de la sat nu au oportunități atât de mari. Părinții lor poate nu își permit mereu, sau deloc, să trimită copiii mai departe, și atunci, când apare această șansă, de a face un sport, nu este de refuzat. Pentru că, chiar dacă tu nu o să ajungi un mare sportiv, faptul că ai plecat de acasă, ai cunoscut oameni, ai schimbat mediul, colectivul, te schimbă ca om. Chiar dacă faci măcar un an de sport, asta îți oferă o conduită și o educație aparte, lucru care se cunoaște mereu. De exemplu, noi, sportivii, faţă de ceilalţi copii, tineri de vârsta noastră, avem un respect aparte față de tot ceea ce este în jurul nostru, față de munca celorlalți.

– Câte ore de antrenament ați avut până la această medalie, ați calculat vreodată?

– Nu putem calcula, pentru că sunt atât de multe și atât de grele. Dar totul se merită, pentru că nu oricine poate să facă asta. Noi ne considerăm oameni cu adevărat speciali şi ne mândrim cu ceea ce facem şi ceea ce suntem, pentru că dacă ar fi uşor, toată lumea ar face asta.

– Vă antrenaţi zilnic?

– Da, zilnic, de două ori pe zi. Avem două antrenamente. Dimineaţa durează undeva la trei ore antrenamentul, după-amiaza aproape de patru ore. Zilnic (râde şi arată palmele pline de bătături). Dimineaţa ieşim pe apă, facem undeva la 24 de kilometri vâslit, după care după-amiaza facem iar vreo 20 de kilometri vâslit, după care intrăm la sala de forţă.

– Cu toate acestea, când vă întoarceţi acasă, la părinți, îi ajutați în gospodărie.

– Doamne, tot timpul. Mereu îi ajut. Nu vin eu, campioană olimpică, să stau toată ziua și să spun mama adu-mi aia, tata fă-mi aia. Niciodată! Oricâte rezultate am avut, mereu am rămas aceeași, cu respectul pe care îl am față de ceilalți și față de munca lor. Nu m-am considerat mai presus de alţi colegi, care poate nu au reuşit să aducă aceleaşi rezultate. Și cred că asta este foarte important în viață, să respecți munca tuturor şi să rămâi cu picioarele pe pământ.

– Vine acum lumea mai mult în vizită pe la părinți, de când sunteţi acasă?

– Surpriza a fost foarte mare când am conștientizat cu adevărat cât de mulți oameni îmi apreciază munca, pentru că nu aș fi crezut că sunt atât de mulţi. Mă întâlnesc în sat cu vecini, cu persoane pe care le cunosc sau nu le cunosc, îi văd că le dau lacrimile în ochi când vorbesc cu mine despre ce s-a petrecut și îmi revin toate emoțiile și îmi dau seama cât de norocoasă sunt că pot trăi aceste sentimente.

– Ce urmează de acum?

– Europenele de Tineret, unde nu voi merge în dublu, pentru că Ancuţa, colega mea, a depăşit vârsta necesară, dar o să îmi încerc norocul singură, să vedem ce iese.

– Şi vacanţa?

– Vacanţa adevărată vine undeva la mijlocul lui septembrie, cred că va fi aproape o lună. E singura perioadă în care ne putem detaşa un pic.

– Larisa Iordache a fost una dintre celelalte puține speranțe la aur pentru România. S-a retras chiar în ziua finalei.

– Am aflat chiar azi (n.r. – marţea trecută) că nu va mai concura și îmi pare foarte rău pentru ea, pentru că a muncit foarte mult să ajungă acolo. Dar lupta continuă, vor veni următoarele competiții și sunt convinsă că va urca acolo unde îi este locul.

– Cum este pentru un sportiv să se pregătească atâția ani și să se retragă exact înainte de cel mai important moment?

– Cred că este dureros, dezamăgitor, dar atunci trebuie să fii cel mai tare, pentru că în viață lucrurile se pot schimba și în ultima secundă și atunci faptul că ești un luptător te face să câștigi în viitor.

– Câte medalii aveţi până acum, le-aţi numărat?

– Nu le-am numărat, dar am foarte multe. Sper să fie și mai multe pe viitor, pentru că viața mea sportivă are drum lung de acum încolo și sper să fie la fel de strălucitoare ca până acum.

– Spuneați că singurul sportiv pe care îl cunoșteați înainte de a începe canotajul era Elisabeta Lipă. Credeți că o puteți depăși?

– Este o provocare foarte grea, dar nu o să ascund, noi ne dorim asta și continuăm să muncim, să luăm medalii și cine știe…

Deja ai votat!