Reporter: Cum ar trebui să privim de fapt ziua unirii, 24 ianuarie, ce este de sărbătorit?
Dorin Dobrincu: Strict istoric, 24 ianuarie 1859 a fost ziua în care Adunarea Electivă de la București l-a ales domnitor al Valahiei pe Alexandru Ioan Cuza. Cu puțin timp înainte, mai precis la 5 ianuarie 1859, colonelul Cuza fusese ales domnitor al Moldovei de Adunarea Electivă de la Iași. Cele două țări își păstrau instituțiile, aveau adunări (să spunem parlamente) diferite, capitale diferite, fiind practic unite prin persoana domnitorului și prin constituirea unei Comisii Centrale, cu sediul la Focșani, care avea misiunea de a elabora legi comune pentru cele două părți. În termeni tehnici, noua creație politică era o confederație. S-a folosit mai întâi numele de Principatele Unite, apoi cel de România. În același timp, s-a impus – într-un mod autocratic, fără consultare, dar nu fără proteste interne, în special în Moldova – un model politic administrativ imitat după cel francez, și anume cel centralist. De altfel, Cuza însuși îl imita pe Napoleon al III-lea, fapt vizibil inclusiv în portul uniformei, în aranjarea bărbii etc.
Treptat 24 ianuarie s-a impus ca sărbătoare oficială. Unitatea a fost sublimată, fiind opusă particularității, specificității regionale. Deși legată factual doar de București, această zi a fost în cele din urmă mutată simbolic în principal spre Iași. După 1989, și în special în timpul mandatelor unor primari lipsiți de anvergură, incompetenți și/sau implicați în scandaluri de corupție, care păreau să caute compensații și perdele de fum, Iașul a devenit locul unor festivități cu aspect de pelerinaj secular. Aici pot fi văzute mărimile politice din centrul puterii, în căutare de legitimitate populară sau de mascare a neputinței de a pune în practică promisiunile aruncate generos de la tribună.
De ce nu s-au schimbat politicile care defavorizează Moldova nici după 1989?
Moldova a fost defavorizată încă din a doua jumătate a secolului XIX în privința stabilirii politicilor de dezvoltare. Adoptarea modelului centralist a avut impact asupra distribuirii resurselor bugetare, indiferent că era vorba de infrastructura feroviară sau rutieră, de educația publică, de favorizarea investițiilor private. În timpul regimului comunist, mai ales în a doua parte a acestuia, s-a avut în vedere un fel de „dezvoltare armonioasă” a teritoriului, însă pornind tot dintr-o perspectivă centralistă. Adică la București se decidea unde și cum trebuiau făcute investiții, până la nivel de cătun, de multe ori fără legătură cu realitățile locale și fără impact cuantificabil și durabil.
După 1989 s-au schimbat multe în România, țara a devenit una democratică, a intrat în cluburi de valori – NATO și Uniunea Europeană –, în acest fel primind și garanții de securitate fără precedent, fiind influențată în sensul transparenței instituționale, având acces la fluxuri de capital, a avut loc o evidentă îmbunătățire a calității vieții. În același timp, din punct de vedere al alcătuirii interne, anumite lucruri nu s-au schimbat, au continuat să meargă pe același făgaș. Peste toate, corupția este vivace, în pofida unor intense – și pare-se trecute – acțiuni de combatere a acestui flagel profund dăunător instituțiilor statului și societății.
Se remarcă accentuarea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. În condițiile instalării treptate a concurenței teritoriale, judeţele vestice ale României, beneficiind de o accesibilitate mai bună la nucleul economic european, au avut posibilitatea de a-şi valorifica mai eficient avantajele comparative şi competitive, devenind atractive pentru investițiile străine. Izolate de marile fluxuri continentale, judeţele Moldovei au fost ocolite de implantările economice ale marilor companii.
Elitele politice și administrative postcomuniste nu au avut o viziune pentru dezvoltarea Moldovei. Cele de la București erau interesate doar de ceea ce avantaja centrul, iar cele județene și locale au fost total incapabile să gândească regional. În fapt, elitele județene și locale „moldovenești” joacă rolul de ieniceri ai centrului, urmărind doar beneficii personale sau de grup. Schimbarea politicilor ce defavorizează Moldova nu poate veni de la actualele elite de pradă.
La sfârșitul secolului XIX și în perioada interbelică s-au constituit alianțe ale parlamentarilor moldoveni, din toate partidele, care luptau pentru atragerea de investiții publice în Moldova. Mai e posibil așa ceva în ziua de azi?
Într-adevăr, în fața defavorizării Moldovei la nivelul deciziilor luate la București, care o plasau în plan secund din punct de vedere politic, instituțional și al investițiilor publice, au existat în a doua partea a secolului XIX și în prima parte a secolului XX reacții dinspre regiune, dintr-o perspectivă explicit sau implicit regionalistă. Acestea au pus alături oameni politici din diverse partide, intelectuali din universități sau școli secundare, jurnaliști, proprietari, antreprenori ș.a.m.d. Astfel au fost constituite, spre exemplu, Comitetul pentru apărarea intereselor economice și culturale ale Moldovei, în 1891, sau Frăția Moldovei Unite, în 1918-1919. Gazetele epocii și arhivele sunt pline de informații, luări de poziție, memorii, rapoarte, comentarii și polemici. Ignorarea deliberată a regionalismului moldovenesc, din motive ideologice, timp de aproape un secol, a luat sfârșit în condițiile unei societăți libere, unde opinia informată și dezinhibată e asumată și propusă publicului interesat.
În fața realității unei regiuni destructurate teritorial, lipsită de pârghii administrative, cu o coeziune internă precară, defavorizată de politicile centraliste, au existat încercări politice alternative. Poate cea mai cunoscută a fost înființarea Partidului Moldovenilor, în 1997, de Constantin Simirad, primar Iașului. Era însă mai degrabă o soluție de avarie a unui personaj aflat în căutarea unui colac de salvare. Formațiunea nu avea baze solide, nici intelectuale sau ideologice, nici politice sau de masă, așa că la câțiva ani după aceea s-a topit, din cauze de oportunism cras, în PSD, supa primordială a politicii românești în postcomunism.
Coaliții ale politicienilor din Moldova în vederea susținerii unor proiecte esențiale pentru dezvoltarea regiunii nu prea s-au văzut, poate cu excepția celei tacite pentru votarea Legii 291/2018, privind construirea Autostrăzii Unirii/A8, Ungheni-Iași-Târgu Neamț-Târgu Mureș. Însă și aceasta a fost mai degrabă rezultatul presiunii remarcabile venite dinspre societatea civilă, în mod special a asociațiilor civice prodezvoltare. Contraselecția din partidele actuale, educația precară, cultura politică primitivă și interesul doar pentru propria chiverniseală și pentru jocurile interne și din fiefurile electorale, incapacitatea organizatorică și corupția extinsă, ei bine, toate acestea fac improbabilă capacitatea majorității politicienilor actuali de a se reuni în mod real pentru susținerea dezvoltării Moldovei.
Care sunt principalele efecte ale sărăcirii Moldovei?
Aș aminti trei efecte ale sărăcirii Moldovei: scăderea influenței acesteia în blocul geopolitic românesc, izolarea și depopularea prin migrația masivă. Într-un stat dominat de diverse oligarhii, cu baza mai ales în București, Muntenia și Ardeal, vocea Moldovei nu se aude din punct de vedere politic. Cum am mai spus, nu întrevăd nicio șansă de schimbare cu actuala clasă politică, obedientă în fața liderilor de partid din sediile centrale de la București. Izolarea regiunii afectează economia și populația, investitorii nu vin acolo unde nu sunt autostrăzi și căi ferate moderne, unde rețelele electrice ori de gaz sunt subdimensionate, dar și unde mediul de afaceri nu este prietenos. Asta par să nu fi înțeles cei mai mulți politicieni. Nu întâmplător, ideea dezvoltării regionale, cu autostrăzile în prim-plan, a fost promovată îndeosebi de asociațiile civice moldovenești.
În privința depopulării, reamintesc că Moldova a cunoscut încă din timpul comunismului o migrație consistentă a forței de muncă spre regiunile și orașele industrializate ale României, îndeosebi spre București, Brașov, Timișoara, Hunedoara și Valea Jiului, cu toții aflați în căutarea unor oportunități economice. Și câteva centre regionale au atras oameni din județele Moldovei, mă gândesc în mod special la Iași și Galați. După un recul cauzat de contracția economică a anilor 1990, migrația moldovenilor a luat o amploare nebănuită în anii 2000, mai ales după intrarea în Uniunea Europeană, de această dată spre Occident. Astfel s-a ajuns ca, potrivit datelor disponibile, în mai puțin de două decenii unul din cinci moldoveni să nu fie în regiune, nici măcar în România, ci în afara țării. A fost vorba și de o supapă socială, pentru că migranții și-au putut rezolva probleme personale presante, în plus mulți dintre ei au fost influențați de societățile gazdă, preluând idei și comportamente specifice lumii moderne. Dar a fost și o pierdere, pentru că era vorba de oameni activi, de multe ori cu inițiativă, care în alte condiții ar fi lucrat aici, măcar unii dintre ei ar fi fost implicați în viața comunităților lor, ar fi contribuit la ridicarea acestora.
Cum se poate schimba această situație, ce soluții există?
Dezbaterea publică, democratizată prin creșterea importanței mass-media online și apariția rețelelor sociale, a permis nașterea, conturarea și difuzarea în spațiul public a unei perspective de jos în sus. O viziune regională, de pe poziții explicit regionaliste, a venit în ultimul deceniu dinspre societatea civilă. Va fi însă nevoie de mai mult de atât, inclusiv de o expresie politică, în care ideile liberale și democratice, inclusiv cele regionaliste să se combine cu pragmatismul, organizarea solidă și acțiunea eficace. Soluțiile pentru ieșirea din subdezvoltare – care are cauze politice, administrative și sociale – sunt la îndemâna noastră.
Descentralizarea în punctele esențiale și mai ales regionalizarea par să fie respinse de guvern și chiar respinse de o parte a populației. Având în vedere această situație, există măsuri pe care le poate lua guvernul central pentru a diminua decalajul între regiunile României?
Guvernele românești postcomuniste au luat unele măsuri de descentralizare, deși cu întârziere, uneori lipsind de putere entitățile descentralizate, alteori pasând responsabilități, însă cu resurse insuficiente sau inexistente. Cât despre regionalizare, despre aceasta s-a tot vorbit în ultimii 25 de ani, însă nu s-a depășit faza discuțiilor. Așa-numitele „regiuni de dezvoltare” nu pot fi luate în serios. Sunt în cel mai bun caz niște unități statistice decupate în birourile din București, în 1998, ținându-se rareori cont de geografie, istorie și comunicații. Ideea regionalizării a scos în evidență atât spaimele din societate, legate de autonomie, autoguvernare regională, cât și incompetența și lipsa de curaj a partidelor politice ajunse la guvernare.
Nivelurile intermediare lipsesc în acest moment din sistemul administrativ românesc. Am în vedere mai întâi regiunea, situată între nivelul național și cel județean, apoi ceea ce ar trebui să existe între comune și județe, ceva asemănător plășilor, existente în România până în 1950. Având în vedere că majoritatea absolută a unităților administrativ-teritoriale (UAT) nu se pot susține financiar, ar fi indicată trecerea guvernanței locale la cel din urmă nivel. Nu susțin că regionalizarea reprezintă un panaceu, însă aceasta mi se pare esențială pentru o reală coeziune regională, pentru o bună administrație și pentru dezvoltare. Iar în cazul Moldovei cred că e obligatoriu ca întregul teritoriul dintre Carpați și Prut, Siret și Focșani să se regăsească în aceeași regiune. În privința numelui, acesta există, este cel istoric, nu e cazul să se inventeze nume după punctele cardinale. Geometria își are rolul său, însă nu în privința entităților și identităților regionale.
Guvernele de la București nu au făcut practic nimic pentru reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiunile României. Centralismul nu a făcut decât să favorizeze concentrarea și mai accentuată a capitalurilor în centrul politic, să aloce investițiile în infrastructura modernă aproape exclusiv în zonele mai bogate și să vândă promisiuni și iluzii regiunilor defavorizate. Investițiile publice în infrastructură – spre exemplu, legarea Moldovei de Ardeal printr-o autostradă – ar fi ajutat la atragerea de investiții private în economia din regiunea noastră, ar fi oferit locuri de muncă multora dintre cei plecați în străinătate și probabil în bună măsură pierduți pentru Moldova și pentru România. Lipsa de viziune, preocuparea exclusivă pentru ce se întâmplă azi și dezinteresul față de concetățenii aflați departe de centru se moștenesc practic de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică sau de declarațiile frumos ambalate.
A fi moldovean a devenit de-a lungul timpului un stigmat, aproape. De unde vine asta și ce legătură are cu educația, sărăcia, factorul politic?
Când Moldova și Valahia au pornit la drum împreună, în urmă cu 163 de ani, locuitorii celor două foste principate erau pe picior de egalitate. Moldovenii nu se simțeau inferiori celor din sud, ba în anumite privințe aveau chiar motive de mândrie, reieșite din sursele de epocă, inclusiv din cele literare sau de presă. Însă concentrarea rapidă a puterii la București i-a pus pe moldoveni în fața unei situații greu de acceptat: marginalizarea și decăderea politică și economică a Moldovei și inferiorizarea locuitorilor acesteia. Inclusiv apărarea regiunii estice a României, în fața unei probabile invazii rusești, după 1878, a fost sacrificată pentru protejarea Munteniei – promovată insidios ca un fel de „Piemont” românesc – și a Bucureștiului. Asta a și atras reacțiile amintite anterior.
Însă mai ales după Al Doilea Război Mondial s-a conturat în alte regiuni ale României – în special în Muntenia, îndeosebi la București, și în Ardeal – imaginea moldoveanului rural, pauper, needucat, un fel de român de nivel inferior. În condițiile foametei din 1946-1947, care a afectat regiunile din estul țării, au avut loc masive, deși temporare călătorii spre sud și vest ale moldovenilor sărăciți de război și de secetă, în căutare de lucru și de hrană pentru familiile rămase acasă. Ulterior, odată cu industrializarea forțată din anii comunismului au avut loc migrații ample din Moldova. Era vorba mai ales de oameni tineri, care locuiau în condiții modeste, în zone semighetoizate, și prestau deseori munci grele și necalificate. În plus, iar acesta era cazul în București, nou-veniții vorbeau o limbă considerată a nu se încadra în canonul muntenesc, acesta având pretenții normative. Toate acestea au dus la accentuarea și la consolidarea percepției negative a localnicilor despre moldoveni.
După 1989, deși migrațiile interne intraregionale s-au atenuat, luându-le locul cele externe, au apărut alte instrumente de stigmatizare, prin tabloidizarea presei, prin promovarea imaginii moldoveanului bețiv și leneș, prin identificarea „găinii ce năștea pui vii” în locuri exotice, prin aceeași aruncare în deriziune a dialectelor regionale. Acest proces de marginalizare și stigmatizare atrage însă și contrareacții, ce par să crească în coerență.
Mulți comentatori politici au constatat după rezultatele ultimelor alegeri că moldovenii s-au trezit, că opțiunile lor de vot au cunoscut schimbări semnificative, că au votat masiv altfel, contra PSD, partidul favorit în regiune. Noua alianță dintre PSD și PNL îi va adormi la loc?
Politică românească în ansamblu a cunoscut schimbări semnificative în ultimii ani. Însă cea din Moldova a atras atenția în mod special, prin scăderea ponderii votului pentru PSD, prin creșterea ponderii votului pentru PNL, prin apariția votului pentru USR. În același timp, la ultimele alegeri s-a văzut și votul pentru noul partid AUR. Aceste schimbări au fost posibile ca urmare a disputelor politice interne, a migrației, a frustrărilor acumulate în societate, în ultima etapă și pandemiei de covid-19. Așa cum e ea, scena politică din regiunea noastră mi se pare mult mai echilibrată în acest moment față de cum era în urmă cu cinci sau zece ani. Nu știm ce se va întâmpla în viitor, însă cred că acesta va fi influențat de pandemie și de criza economică, ambele în plină desfășurare, de situația externă, mai ales de cea din proximitatea noastră, de propaganda agresivă dinăuntru și dinafară, cu potențial destabilizator.
Unirea de facto a Moldovei cu țara – prin infrastructură – și dezvoltarea regiunii spun că vor și președintele Iohannis, Guvernul, PNL, PSD și USR, mai nou și AUR, că tot e 24 ianuarie. Cum separăm bunele intenții de festivism și populism?
Declarațiile bombastice sunt caracteristice politicienilor populiști de peste tot. Cei din România nu fac excepție. Aceștia sunt campioni la agățarea de un trecut idealizat și la promis investiții, autostrăzi, spitale regionale, săli de sport, facilități pentru investitori și multe altele. Asta se întâmpla mereu înainte de pandemie, într-un ritual crispat, pe scena ridicată în Piața Unirii din Iași auzindu-se periodic discursuri în acest sens rostite de președintele și premierul României, de președinții celor două camere ale Parlamentului, de miniștri, deputați, senatori, președinți de consilii județene și primari etc. La sfârșit se făcea o horă, în care se prindeau oficialii cu oamenii veniți să asiste, iar primăria ieșeană oferea un program artistic de gust îndoielnic și o farfurie cu cârnați sau plăcinte poale-n brâu. Festivismul și populismul nu lăsau loc decenței. Nu știu să fi ascultat discursuri oficiale memorabile de 24 ianuarie. Uneori am văzut dezbateri bune pe teme legate de trecut, în legătură cu această zi, însă numai acolo unde erau măcar câțiva profesioniști, nu doar propagandiști camuflați în savanți.
Ce își propune Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei pentru perioada următoare legat de politicile centraliste promovate de București?
Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei are mai multe obiective: promovarea intereselor regiunii pe agenda națională, dezvoltarea, eliminarea discriminărilor în privința alocărilor bugetare, încurajarea investițiilor publice –în special în infrastructura de diferite tipuri –și private, refacerea coeziunii regionale, recuperarea patrimoniului memorial al Moldovei, modernizarea statului român. Susținem regionalizarea României, ca proiect important atât pentru o mai bună administrație, cât și pentru economie. Vom insista în mod deosebit în privința regionalizării, cu atât mai mult cu cât politicienii români nu par capabili să susțină mai mult de două-trei clișee legate de acest subiect. Asociația va monitoriza în continuare cum se derulează proiectele vitale pentru regiunea noastră, spre exemplu, autostrăzile, ceea ce se întâmplă cu anumite instituții din administrația centrală, județeană și locală, va semnala discriminările regionale și derapajele politicienilor.
a consemnat Cătălin MORARU
