Cătălina Lupaşcu, directorul Centrului Judeţean de Asistenţă şi de Resurse Educaţionale, susţine că la noi există abandon şcolar pentru că inclusiv instituţiile statului nu-şi fac treaba şi încă suntem în sistemul hârtiilor în loc să trecem la acţiune
Reporter: – Prin prisma funcţiei, aveţi o imagine clară asupra problemelor cu care se confruntă copiii.
Cătălina Lupaşcu: – Dacă ne uităm la statistici, putem spune că avem copii fericiţi şi copii mai puţin fericiţi. Atât copiii fericiţi, cât şi cei care, din anumite motive, se regăsesc în a doua categorie, au nevoie de consilier la un moment dat pe parcursul vieţii. Copiii se confruntă cu diverse probleme. De la copiii care vin din familii ce se află în situaţii de risc şi sărăcie şi care amprentează puternic tot ceea ce înseamnă evoluţia lor şcolară, până la copii care intră în partea de adolescenţă, fiindcă acum adolescenţa este mult mai precoce, în sensul în care copii de 10-11 ani se încadrează din punct de vedere al dezvoltării sexuale, hormonale, în categoria adolescenţilor. O altă problemă identificată este cea a copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate. Posibilitatea de a gestiona succesul este o altă problemă identificată, şi anume felul în care ei reuşesc să facă faţă aşteptării sau presiunii pe care o pun părinţii pe umerii lor. Adică acea notă de 10 care trebuie să existe, acel „cel mai bun” care trebuie să fie şi teama de eşec sunt greu de dus de copii.
– Reuşiţi, ca specialişti, să supliniţi lipsa de implicare sau absenţa părinţilor?
– În viaţa noastră, tatăl şi mama nu pot fi înlocuiţi. Mai mult, tot timpul le spun părinţilor că nu există service pentru copilul nostru. Noi putem ajuta copilul şi putem fi alături de el atunci când are nevoie, prin faptul că munca noastră este un serviciu specializat.
– În ce constă activitatea dumneavoastră?
– Noi, împreună cu copilul, identificăm problemele şi ce are de făcut încât să aducă o schimbare în bine în viaţa lui. Noi avem posibilitatea să influenţăm şi să ajutăm, în condiţiile în care copilul, elevul, vine cu inima deschisă şi ne spune că are o problemă. În situaţia în care persoana recunoaşte că are o problemă, este clar că avem ingredientul necesar schimbării. Schimbarea este lungă, anevoioasă, dar foarte plăcută atunci când sunt rezultate. Acesta este rolul nostru. Noi nu suplinim nici iubirea părinţilor, noi poate suplinim abilitatea părinţilor de a înţelege specificul unei anumite vârste a copilului. Şi atunci el, de multe ori găseşte înţelegere la noi pentru anumite comportamente, atitudini ale lui şi ale celorlalţi, având în vedere că noi oferim această parte specializată bazată pe cunoaşterea psihologiei şi a problematicii vârstei adolescentului.
– Toţi copiii care au probleme vin către dumneavoastră?
– Nu. Dacă ar veni toţi către noi, nu am discuta despre abandon şcolar, despre tentative de suicid, sau chiar suicid. Este foarte greu să spui „eu am o problemă”. De regulă, noi, ca oameni, suntem obişnuiţi să căutăm vina în toţi ceilalţi din jurul nostru şi atunci picăm uşor în capcanele minţii umane, în care spunem „mama este vinovată, tatăl este vinovat, ceilalţi nu au nevoie de mine, eu nu sunt bun de nimic”. Atunci când rămâi captiv în această gândire negativă, ai nevoie de ajutor. Sunt copii care vin cu uşurinţă şi împărtăşesc din experienţa lor. Dar copiii care sunt captivi în gândirea negativă, vin greu. În acelaşi timp, e şi o mare problemă a României, pentru că la noi, normarea s-a făcut aşa – un consilier la minim 900 de elevi. Am colegi care lucrează în mediul rural şi care sunt titulari pe trei unităţi cu personalitate juridică. Dacă e să facem un calcul simplu, am putea spune că un coleg care are 18 ore pe săptămână, din care 4 de predare, ajunge câte o oră într-o structură unde sunt 60 – 70 de copii. Este imposibil. De asta aştept noua reformă a educaţiei, care include şi redimensionarea numărului de elevi aferent la numărul de consilieri. În noua lege a educaţiei se pare că vor interveni schimbări frumoase în viaţa şcolii, în sensul în care domnul ministru vorbeşte de un consilier la 500 de elevi şi un consilier pe şcoală, acolo unde unitatea are mai puţin de 500 de elevi. Am vorbi de cu totul altceva.
– Sunt mulţi copii marcaţi de problemele materiale ale familiilor?
– Copiii care sunt puşi să muncească lasă şcoala pe planul doi. Şcoala este neputincioasă în faţa copilului care nu vine la şcoală. Cele două entităţi, Protecţia Copilului şi Poliţia sunt singurele care pot acţiona. Protecţia Copilului este cea care poate merge acasă la copilul respectiv şi prin diverse proceduri pe care le are la îndemână poate ajunge până la a lua copilul din familie, fiindcă i se încalcă dreptul la educaţie. Poliţia are posibilitatea să amendeze familia pentru că nu-şi trimite copilul la şcoală sau nu-şi supraveghează copilul încât să ajungă la şcoală. Din păcate, au fost situaţii în care şcoala a făcut demersuri către Protecţia Copilului şi Poliţie, dar i s-a recomandat să se adreseze la CJRAE.
– Adică să ne spălăm pe mâini din punct de vedere instituţional?
– Acesta poate fi un răspuns al unei instituţii care are obligaţia de interveni fiindcă se încalcă drepturile copilului? Le-am transmis foarte clar colegilor mei că atunci când sesizează că este încălcat dreptul la educaţie al unui copil, imediat să apeleze la aceste două entităţi care la ora actuală sunt cele care au pârghii pentru a interveni în viaţa copilului. Noi ca şcoală, ca şi centru de resurse, putem oferi doar nişte servicii. În urmă cu o lună, am aflat din presă că într-un judeţ poliţiştii au dat amenzi unor părinţi care au încălcat dreptul copiilor la educaţie. Aţi auzit aşa ceva în judeţul Botoşani? Eu nu.
– Dar problema se rezolvă printr-o amendă?
– Nu. Ideea este să se deplaseze cineva să vadă ce se întâmplă în acea familie. Noi nu avem această posibilitate, dar există instituţii care au legislaţie şi pot face acest lucru. Părinţii sunt prea puţin responsabilizaţi în a respecta legislaţia din România. Avem părinţi care spun „eu i-am spus să se ducă la şcoală, care e problema mea?”. Dar părintele este responsabil pentru copil, până el devine major. La noi în România legea nu se aplică. De asta spun că există abandon şcolar pentru că inclusiv instituţiile statului nu-şi fac treaba.
– Să revenim la copiii care vor să vină la şcoală şi care nu au posibilităţi materiale.
– Avem părinţi dezinteresaţi, părinţi care folosesc copiii la muncile gospodăreşti şi nu vor să-i ducă mai departe şi avem şi această categorie de copii care sunt la limita sărăciei, dar vor să înveţe. Pentru aceşti copii şcoala totdeauna a găsit diverse căi pentru a-i ajuta. Există parteneriate cu ONG-uri, periodic se derulează proiecte umanitare. Pentru cei care stau în internat există oameni de afaceri care donează sau oameni simpli care plătesc anumite servicii. Important este ca ei să-şi dorească să înveţe.
– Şi să ceară ajutor.
– Exact. De regulă, dacă familia nu-şi doreşte ca al lor copil să-i depăşească condiţia, lucrul acesta nu se întâmplă. Un copil care vine dintr-o familie cu limite financiare, intelectuale, el rămâne cumva captiv acolo. Dacă familia nu strigă ajutor, din păcate, copilul respectiv se pierde. Eu spun că şcoala are un rol esenţial, acela de a trimite informări scrise către instituţiile statului. În momentul în care sesizează că unui copil îi sunt încălcate dreptul la sănătate, la educaţie, şcoala este obligată să informeze Protecţia Copilului şi Poliţia. Eu, dacă aş fi în locul acestor instituţii, aş acţiona imediat şi nu m-aş limita la a trimite alte adrese către şcoală.
– Este o fugă de răspundere?
– Cred că în România avem nişte instituţii care nu acţionează imediat şi de îndată în beneficiul copilului, pentru că altfel nu văd de ce am avea copii care îşi duc viaţa la o stână şi care nu ajung la şcoală. Sau nu văd de ce am avea copii care cresc în familii unde se consumă alcool şi nu vin la şcoală. Nouă ne lipsesc nişte instituţii care să acţioneze imediat şi de îndată pentru aceşti copii. Altfel şcoala rămâne neputincioasă, iar aceşti copii intră într-o statistică dureroasă pentru România. Avem abandon şcolar mare. De ce? Fiindcă avem instituţii neputincioase.
– E dureros orice caz de abandon şcolar.
– Da. Atunci când discutăm despre copii nu ar trebui să vorbim despre statistici, ci despre fiecare caz în parte. Şi acum să vorbim şi despre partea frumoasă, cu poveşti deosebite ale unor copii care au fost luaţi din familie fiindcă trăiau în condiţii improprii şi care sunt acum studenţi. Cred că problema abandonului şcolar ar trebui discutată la nivelul fiecărui judeţ în parte, să fie o analiză pe fiecare familie în parte. Fiindcă în România avem familii care se întreţin din banii copiilor. Atunci când discutăm despre abandon şcolar, discutăm despre o familie care îi încalcă drepturile prin faptul că respectivii copii sunt ţinuţi pentru a beneficia de nişte bănuţi. Ideea este de acţiune imediată şi de analiza fiecare caz în parte şi atunci, da, cred că dacă acest lucru s-ar întâmpla cred că am discuta despre cu totul alt viitor al resursei umane din România. Fiindcă eu totdeauna spun – avem o mare problemă pentru că pur şi simplu societatea îi pierde pe drum pe aceşti copii. Aici concură inerţia instituţiilor şi legislaţia care este vastă şi interpretabilă. Că iată solicităm unei instituţii să intervină şi instituţia respectivă ne întreabă ce am făcut noi, deşi este clar că dacă ne-am adresat lor, am epuizat toate căile pe care le aveam la dispoziţie.
– Ştim să ne acoperim de hârtii?
– Suntem încă în sistemul hârtiilor şi mai puţin în cel al acţiunii. Când vorbim despre copii, nu putem discuta despre statistici, procente, numere, ci despre empatie, despre posibilitatea de a construi o relaţie în beneficiul lor. Şi aici cred că toate instituţiile ar trebui să fie atât de apropiate încât numai la un semnal, la o adresă trimisă, a doua zi cineva să se prezinte la domiciliul copilului. Instituţiile statului trebuie să reacţioneze şi atunci când o să vedem la nivelul judeţului Botoşani că echipe de la Poliţie, Protecţia Copilului au ajuns la familii care încalcă dreptul la educaţie al copilului atunci s-ar mai întâmpla ceva. Altfel, suntem într-o societate anomică (dezorganizată – n.r.) în care legile nu se respectă şi instituţiile se întreabă pe baza unor hârtii ce s-a mai făcut în ultima lună sau în ultimul an pentru copilul x, care se pierde.
– Consideraţi că în aplicarea legii trebuie pus mult suflet?
– Este foarte important să punem mult suflet în tot ceea ce facem. Adică cel care trimite hârtia să ştie că acolo e un nume, o situaţie, un copil. Cadrele didactice au cele mai mici salarii din sistemul bugetar, asta ce ar însemna, să nu se mai ducă la şcoală? Nu, se duc fiindcă cine şi-a dorit această meserie deja are partea de empatice în sensul în care reuşeşte să se transfere în locul celuilalt. La fel ar trebui să fie în toate instituţiile statului. Nu neapărat o operaţie salvează viaţa unui copil, viaţa unui copil poate fi salvată prin faptul că nişte instituţii ale statului au intrat în familia care-i încalcă toate drepturile şi-l iau de acolo. De asta le spun colegilor mei, chiar dacă instituţiile statului nu reacţionează, noi să facem demersuri, să le umplem birourile cu adrese în care să arătăm că unii copii lipsesc de la şcoală şi că li se încalcă dreptul la educaţie. Pentru mine fiecare copil contează.
