luni, decembrie 5, 2022
AcasăInterviu„Eminescu a fost tot timpul cu mine”

„Eminescu a fost tot timpul cu mine”

Lucia Olaru Nenati, ambasador al promovării culturii române și în special al lui Eminescu, duce mai departe personalitatea eminesciană cu aceeaşi însufleţire ca acum 50 de ani, când o repartiţie la Ipoteşti i-a marcat iremediabil destinul

Reporter: – Pe 1 septembrie 2022 s-au împlinit 50 de ani de când v-ați început activitatea la Ipotești.

– Da. Pe 1 septembrie 1972 am venit cu repartiția de la facultate. Am absolvit ca șefă de promoție Facultatea de filologie, română, latină, engleză. În dimineața zilei de 1 septembrie 1972 am mers la Ipotești cu domnul Paul Șadurschi, directorul Muzeului Județean, pentru care am o veșnică închinăciune. Eu eram într-o efervescență teribilă și-i spuneam cum trebuie să fie la Ipotești și el se uita la mine curios. Era fericit că a venit cineva pentru muzeul de la Ipotești, unde nu voia nimeni să meargă, pentru că salariul era mai mic decât cel al femeii de serviciu. Nu am s-o uit niciodată pe femeia de serviciu, Jenița Crețu, un om de încredere. Nu pot să uit că, într-o zi, ea a alergat pe jos până la Stâncești, să prindă autobuzul. Dispăruse o linguriță de argint din muzeu. A oprit autobuzul, a percheziţionat copiii și a găsit lingurița pe care a adus-o înapoi. Când am ajuns la Ipotești, ea mi-a spus că “muzeograful trebuie să ieie bățul și să arate pe pereți ce este cu Eminescu, mama, tata…”. Am găsit-o acolo și pe doamna învățătoare care a fost trimisă de inspectoratul școlar la câteva ore de ghidaj. Doamna mi-a spus că trebuie să meargă până undeva și vine înapoi. Mi-a dat cotorul cu biletele și 300 de lei. A spus că vine îndată, dar nu a mai venit. M-a lăsat cu biletele și cu 300 de lei. Așa a început activitatea mea la Ipotești. Eu puteam să obțin atunci post în București, unde lucra deja soțul meu, dar am venit la Ipotești de parcă m-a chemat Eminescu. Și așa a și fost. La Ipotești veneau atunci foarte multe grupuri și știam cum să le captez atenția. Vorbeam atât de mult încât, în unele zile, când ajungeam acasă, vorbeam doar prin semne. După un timp, am fost la un curs de perfecționare în București și am înțeles că trebuie să pun ceva în muzeu, că erau doar niște planșe și fotografii pe pereți, făcute cu sprijinul Muzeului Literaturii din Iași. Am început să caut obiecte originale, de epocă. Am umblat tot orașul și am întrebat de bătrâni și așa am ajuns la familia Droitel, la doamna profesor Turușancu, la alte familii de vază ale orașului. Găseam peste tot uși deschise, de parcă toți mă așteptau.

– Aveți o dovadă incontestabilă a implicării dumneavoastră în amenajarea Casei Memoriale de la Ipotești?

– Da, „Revista muzeelor” din anul 1973, în care a fost publicat articolul document despre amenajarea Casei Memoriale – memoriu justificativ, schiță tematică. Cum era casa înainte, ca o gară, fotografii de epocă și propuneri de cum ar trebui să fie împărțită, ce să se pună în casă. Articolul este semnat de mine și spun asta pentru cei care neagă activitatea mea de atunci. Asta este dovada, eu am făcut aceste propuneri în anul 1973. M-am documentat și am făcut acele propuneri. Și am început să caut obiecte pentru casa memorială.

– Care a fost primul obiect adus de dumneavoastră?

– Două dulapuri. Am aflat că la biblioteca din Câmpulung Moldovenesc erau două dulapuri cu intarsii din lemn de trandafir, care sunt și acum la Ipotești și care înăuntru au semnătură cu cretă roșie “Aglaia”. Au fost dulapurile de zestre ale Aglaiei, sora lui Mihai Eminescu. Atunci am obținut ca dulapurile să fie aduse la Ipotești. Eu atunci eram doar cu femeia de serviciu, dar am reușit să adun zestrea pe care o au și acum la Ipotești. Am căutat alte și alte obiecte, am găsit persoane care au dorit să mai dea câte ceva. Eminescologul Augustin ZN Pop mai deținea câteva lucruri și atunci a trebuit să fac referat pentru a le putea achiziționa.

– De la Augustin ZN Pop ce ați luat?

– Caseta de machiaj, mai multe documente, scrisoarea Veronicăi Micle cu floarea de colț. Era o comisie de achiziții, din care făceau parte Angela Paveliuc Olaru, muzeografi de la Iași, reprezentați de la cultură, care validau achizițiile. În felul acesta am achiziționat multe obiecte, dar am obținut și donații. Am studiat cum erau interioarele de epocă. Mi-am amintit că bunica mea din Cernăuți spunea de galeriile strunjite de la geamuri și atunci am găsit un sculptor căruia i-am cerut să facă din lemn galeriile de la geamuri. Am umblat până am găsit niște pânzeturi care redau borangicul și am făcut perdele. Până și în scrin am pus rufărie, busuioc și levănțică. Am găsit și un sfeșnic de argint, un covor vopsit în culori vegetale. Un covor cu dungi, care se vedea că a fost tricolor și domnul profesor ID Marin, bunicul poetului Horațiu Lașcu, mi-a spus că e posibil ca familia poetului să fi fost unionistă, pentru că ar fi arborat tricolorul pe bisericuță, când a fost Mica Unire. Atunci am înțeles că dungile de pe scoarță erau dungile tricolore.

– Ce ne puteți spune despre săpăturile făcute la Ipotești?

– Cu domnul director Șadurschi și cu colegi de la Muzeul Județean am săpat în curte pentru că domnul profesor ID Marin spusese că acolo a fost o altă clădire, atenansa, unde dormeau băieții. Am săpat să vedem dacă nu găsim urmele atenansei. Spre uimirea noastră, am găsit o așezare traco-dacică, o vatră dacică și niște cioburi. Domnul director Șadurschi le-a trimis la muzeu pentru curățare și restaurare și a ieșit o splendidă amforă traco-dacică și o cățuie. Când s-a aflat de descoperire, Adrian Păunescu a trimis un elicopter cu o ziaristă de la „Flacăra” și a scris despre descoperirea de la Ipotești. Despre amfora găsită sub casa unde dormea Eminescu, despre vatra dacică și apetența pentru dacism a lui Eminescu. A scris și numele noastre, Lucia Olaru și Paul Șadurschi. Tot atunci am găsit niște bucăți de teracotă, despre care tot domnul director a spus că sunt resturi de la sobele din casă. S-a dat la Mihăileni la restaurat și după modelul lor s-au făcut alte plăci de teracotă și au fost reconstituite sobele care sunt și astăzi la Ipotești. Umblând pe la aristocraţia orașului, am mai găsit multe lucruri, cărți, un birou, mobilier de epocă, lingurița de argint cu monograma mamei poetului. După ce am amenajat două camere, domnul Jaucă (șeful de la cultură – n.r.) a organizat o ședință, invitați fiind ministrul Culturii de atunci și alți intelectuali. Au validat ce am realizat până atunci, ceea ce pentru mine a fost un succes nesperat. Atunci s-au inaugurat practic Zilele Eminescu.

– Aveți un document important, primul pliant al Casei Memoriale.

– Este primul pliant al muzeului, l-am făcut cum am crezut eu de cuviință, cu amfora, cu primul interior al casei, cu tablourile părinților poetului. Am aflat că tablourile erau la București și l-am trimis pe domnul profesor Gheorghe Stanciu să realizeze câteva copii după acele portrete și au fost puse în muzeu.

– De la ce a plecat ideea de demolare a casei vechi?

– Eu am identificat într-o fotografie că lângă pridvorul casei era un copac. În realitate, copacul era mai departe decât în fotografie și am spus “copacul nu s-a mutat, înseamnă că s-a mutat casa”. Am cerut domnului director Șadurschi să facem niște săpături și așa am găsit colțul temeliei vechi, ieșită de subt temelia existentă. De acolo s-a pornit ideea că trebuie demolată casa memorială și refăcută exact pe temeliile existente. La acele săpături au fost făcute niște fotografii. În urmă cu 2-3 ani, m-a contactat un domn din Tulcea. El mi-a trimis o scrisoare și două fotografii cu o femeie și un bărbat săpând într-un șanț de arheologie, lângă casa de la Ipotești. M-a întrebat dacă știu cine sunt acele persoane. Eram eu cu domnul director Șadurschi. A urmat reconstrucția casei, inaugurarea ei. La inaugurare nu am mai participat pentru că, între timp, am fost numită director la Teatrul „Vasilache”. Activitatea mea, indiferent de instituțiile unde am lucrat, a fost legată de Eminescu. Niciodată nu m-am despărțit de Eminescu și mereu găseam câte ceva nou de spus despre viața și opera lui.

– O frumoasă încununare a activității dumneavoastră a fost aceea că, după 50 de ani, pe 1 septembrie 2022, ați participat la o nouă ediție a Congresului eminescologilor, de la Chișinău.

– De-a lungul anilor, am fost invitată la diferite manifestări unde am vorbit despre Eminescu. În urmă cu mulți ani, am fost invitată de preotul Theodor Damian la New York, după ce a apărut cartea “Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii”, la Editura Geea, condusă de Elena Condrei și caseta cu cântecele lui Eminescu, realizată cu sprijinul maestrului Ioan Cobâlă. La New York am prezentat cartea și cântecele și a fost un eveniment extraordinar. S-a spus atunci că evenimentele anului 2000 au fost apariția cărții „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit: corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle”, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, respectiv cartea „Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii” și caseta cu cântecele lui Eminescu. Am mai fost la Edmonton, în satul Boian, unde sunt urmașii locuitorilor satului Boian din România, care au emigrat în America. În biserica română de acolo am lăsat cartea și caseta cu cântecele lui Eminescu. Înaintea mea fusese acolo președintele Emil Constantinescu.

– Și așa ați devenit ambasador cultural, dar fără a primi vreun leu pentru această impresionantă activitate de promovare.

– Am vorbit despre Eminescu și cultura română la New York, Calgary, Edmonton, Montreal. Am vorbit despre Eminescu la Montreal la expoziția organizată de Marc Marinescu. Atunci am primit o crenguță din teiul lui Eminescu din Copou – Iași, îmbrăcată în aur. A fost una dintre cele mai valoroase distincții primite de mine de-a lungul anilor. Din păcate, nu o mai am, a dispărut din casa mea, dar poate că o voi recupera cândva. Am avut atunci un traseu extraordinar stabilit la dorința multor oameni de a li se vorbi despre Eminescu. Am mai vorbit despre el și românism la Bălți, Cernăuți, în Germania și alte orașe din țară și lume. Un ziarist din Germania a scris despre mine că nu a văzut niciodată ca o persoană să fie profesor, orator, muzeograf și alte calități, toate dedicate promovării culturii române și în special personalității lui Eminescu.

– Și revenind la congresul de la Chișinău…

– Am spus la congresul de la Chișinău că sunt exact 50 de ani de când am venit muzeograf la Ipotești. Cei prezenți au aplaudat, am primit felicitări. Pot spune că Eminescu a fost tot timpul cu mine. Deși, de-a lungul anilor, am primit multe lovituri, ca dovadă că încă mai durează puterea răului, am găsit mereu energie și sprijin divin pentru a vorbi despre cultura română și despre Mihai Eminescu.

Deja ai votat!
Botoșani
cer acoperit de nori
-0.6 ° C
0.1 °
-0.6 °
90 %
4kmh
100 %
lun
-0 °
mar
2 °
mie
6 °
joi
5 °
vin
6 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

Că se fac poze cu toate ocaziile e normal, știm. De ce nu sunt puse pe facebook doar alea care trebuie e enigma.

EDITORIAL

O glumă atribuită unui mare bio-fizician spune că dacă ai creștetul capului în apropierea ușii de la cuptor și picioarele într-un lighean cu apă...

GÂNDUL ZILEI

Are, pe lângă tupeu Şi studii aprofundate, C-a aplicat în liceu Ce-a-nvăţat în facultate... -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...