spot_img
luni, aprilie 29, 2024
AcasăEditorialOameni care au fost - Ghiță Onofrei - Dumitru MONACU, scriitor

Oameni care au fost – Ghiță Onofrei – Dumitru MONACU, scriitor

Cu siguranță mulți dintre dumneavoastră veți fi tentați să scormoniți în arhive sau în amintiri pentru a afla cine este subiectul editorialului de azi. Renunțați, pentru că nu e vorba de vreo celebritate, de vreun nume cunoscut, ci de un om obișnuit. Un om care, dacă ar fi trăit în America, de exemplu, ar fi fost subiect de carte, de film sau de producții TV de succes. Deși a trăit și s-a stins în județul Suceava, într-un sat la vreo 65 de kilometri de Botoșani, legătura lui cu plaiurile eminesciene a fost una extrem de puternică, unica sa fiică fiind stabilită în urma repartiției guvernamentale în Vârfu Câmpului, unde a activat ca inginer agronom timp de peste patru decenii. Într-o Românie în care valoarea, reperele morale, munca, dragostea de neam, bunul-simț, respectul și alte asemenea … „bagatele” sunt pe cale de dispariție, evocarea unor fapte, întâmplări sau oameni deosebiți ar putea fi interpretată de mulți drept ceva inutil, pueril sau desuet. Nicidecum … trendy! Ei bine, nu este deloc așa, Ghiță Onofrei fiind de departe un exemplu de tărie de caracter, tenacitate, curaj și, de ce nu, dragoste imensă de patrie întrucât, pentru ea, pentru România, el și-a lăsat picioarele, în 1941, la Odessa. Picioare retezate la o palmă deasupra genunchilor de o ucigătoare mitralieră rusească. Ce a urmat, e subiect de film, așa cum spuneam. S-a întors în satul natal, s-a căsătorit cu o văduvă de război și și-a continuat viața fără să privească înapoi, fără ură, fără anxietăți, fără depresii. A considerat întotdeauna că asta i-a fost soarta hărăzită și trebuia s-o ia ca atare. Întrucât pensia de invalid de război era efectiv simbolică, și asta din simplul dar complicatul motiv că luptase împotriva „tovarășilor sovietici”, Ghiță Onofrei, om cu șapte clase (asta echivala după război cel puțin cu un liceu făcut pe bune, azi!) a reușit să se angajeze ca funcționar în cadrul primăriei. Durerea lui mare nu se datora faptului că nu avea picioare, ci inechităților de atunci. Camarazii lui care fuseseră răniți chiar superficial pe frontul de vest aveau pensiile mai mari de aproape zece ori! Cunoștințele sale, memoria excelentă pe care o avea (știa pe de rost datele de naștere la aproape toți locuitorii sătucului, cine cu cine e luat, unde stă și cu ce se ocupă!) au făcut din el un slujbaș indispensabil în administrația acelor ani. Prin anii 60, când fata deja devenea domnișoară, omul nostru dorea din tot sufletul să o poarte prin școli înalte, mai ales că „avea cap” – vorba lui. Pentru asta trebuiau bani, salariul mic de la primărie nefiind suficient. Întâmplarea a făcut ca în acea perioadă, poștașul comunei să iasă la pensie, rămânând astfel postul vacant. Chiar de a doua zi, Ghiță Onofrei a solicitat să devină el poștaș. Cererea lui a fost privită cu scepticism de către diriguitorii de atunci care erau neîncrezători, pe bună dreptate, în capacitățile picioarelor de lemn ale lui Ghiță de a se deplasa cu corespondența prin sat. Vehemența cu care omul și-a susținut doleanța a avut câștig de cauză, înregistrându-se astfel, în analele comunei, primul caz (și nu ultimul, după 1989!) de cumul de funcții la stat. Dar și singurul caz din lume de poștaș fără picioare! Dimineața întocmea actele la primărie, iar începând de la orele 15 își punea în spate tolba de poștaș și pornea pe traseu, sprijinindu-se de cele două toiege din lemn. Nu avea la dispoziție nici șaretă, nici cal nici căruță, nimic-nimic. Își făcuse deja un traseu clar pe care îl „acoperea” cu o precizie de ceas, indiferent dacă afară ploua, ningea sau era caniculă. Punctul cel mai important al acestui traseu era școala. În pauza dintre ore, el era o prezență constantă acolo, copiii fiindu-i de mare ajutor. Îi cunoștea pe toți după nume, după neamuri și după locul unde își aveau locuința și, prin ei, plicurile ajungeau în orice colț al satului. Și toți îl așteptau cu drag pe bădica Ghiță, care aproape întotdeauna avea într-un ungher al genții cu ziare și plicuri o punguță cu bomboane pentru ei. Timp de vreo cincisprezece ani, Ghiță Onofrei a dus vești cu bucurii sau necazuri în casele oamenilor. Cât privește munca de la primărie, în arhivă, pe lângă miile de acte dactilografiate de el se regăsesc și unele scrise de mână, care ar trebui să fie azi puse în ramă datorită scrisului său caligrafic de o frumusețe rară…

 

 

 

Deja ai votat!
Articolul precedent
Articolul următor
Botoșani
cer senin
12.7 ° C
12.7 °
8.8 °
77 %
1.4kmh
0 %
lun
20 °
mar
20 °
mie
21 °
joi
22 °
vin
22 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

Cei de la spital au blocat accesul pentru maşinile ce încurcă pompierii ca să iasă şi ei măcar o dată bine la simularea de...

EDITORIAL

În urmă cu aproape un an, mai exact pe 14 aprilie 2023, în „Monitorul de Botoșani”, apărea sub umila mea semnătură un editorial intitulat...

EPIGRAMA ZILEI

S-a enervat și a urlat De s-a cutremurat orașul Când și-a găsit soțul în pat Cu ... iepurașul!   -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...