Reforma administrativă din ultimii 20 ani, în parte digitalizată deja, arată cam așa: în 1990, la o populație de peste 22 milioane, cu dosare cu șină scrise manual, aveam cu puțin peste 500.000 angajați în administrațiile centrală și locală; astăzi, în plină era a computerelor, la o populație estimată de 18 milioane, sunt peste 1,38 milioane de angajați la stat, la care se adaugă peste 200.000 la companiile cu capital de stat și alte câteva zeci de mii ca angajați civili la instituțiile de forță, respectiv Armată, SRI, SIE, SPP etc. Cu toate acestea, aproape toate instituțiile statului raportează an de an posturi neocupate, prevăzute în organigrame dar nefinanțate, iar angajații se plâng de suprasolicitare profesională.
Cum s-a ajuns aici? Nu trece anul fără greve în învățământ, sănătate, justiție, dar și în administrație, finanțe și chiar în poliție. Întotdeauna, principala cerință a greviștilor a fost mărirea veniturilor, dar ea a fost însoțită mereu de un protest la fel de vehement: prea mult de lucru, prea puțini angajați în raport cu sarcinile de serviciu. Acum 30 ani, oamenii se trezeau cel mai târziu la 6 dimineața, se buluceau în mijloacele de transport în comun pe ploaie, ninsoare sau caniculă spre serviciu – ce fericiți erau că aveau un serviciu! – unde se speteau muncind, de multe ori peste program, pentru salarii care abia le asigurau supraviețuirea, însemnând întreținerea, alimentele și medicamentele. Astăzi, serviciul a devenit o corvoadă. Ce s-a întâmplat între timp?
A crescut nivelul de trai și s-a schimbat paradigma: nu mai trăim ca să muncim, ci muncim ca să trăim, dacă se poate cât mai bine, cât mai confortabil, cu mai puțin efort și mai multe satisfacții. Asta e de bine, dar de aici până la inapetența pentru orice fel de efort, vizibilă azi în aproape toate mediile, e cale lungă. Este calea de la a îngădui copiilor să facă orice altceva în afară de carte și sport, de la a trece studenții de-a valma pentru salvarea catedrelor și, mai apoi, până la a angaja personal inutil, ba – mai mult – de a crea întregi instituții anume pentru protejați, știind dinainte că acelea nu vor sluji la altceva decât la plata unor sinecuri.
Cele mai recente cifre venite de la Institutul Național de Statistică (INS) spun că populația ocupată este 7,6 milioane, iar cea inactivă de 10,8 milioane. Dintre cei inactivi pe piața muncii, o treime sunt elevi și studenți, iar 40% sunt pensionari. Asta arată că mai mult de trei milioane de români nu muncesc legal, ori nu muncesc deloc. Dar aducem asiatici, în ritmul de cam 100.000 pe an. Toate astea conduc la concluzii îngrijorătoare, de la sistemul fraudat peste măsură de obținere a ajutoarelor sociale (emigrația, tot potrivit INS, a plecat dintre cei care munceau, numărul de asistați rămânând constant în ultimii 12 ani) până la salariile neatractive pentru muncile considerate ca fiind grele. Dacă avem în vedere că o parte dintre studenți și o parte dintre pensionari lucrează legal, cu contract, balanța se dezechilibrează și mai mult.
Ce-mi veni să verific toate statisticile astea? Păi guvernul tocmai a adoptat bugetul, săptămâna trecută. Potrivit acestuia, crește salariul minim pe economie, nu se reduc posturile la bugetari, cresc pensiile și cresc anumite alocări ale statului. Foarte bine, dar se fac toate astea pe seama creșterii productivității și a veniturilor statului? Nici vorbă! Sunt prevăzute în sarcina economiei private și a unor noi tranșe de împrumuturi cu dobânzi abisale. De ce? Fiindcă vin alegerile, iar baza electorală a coaliției majoritare este acolo, la bugetari și la asistați. Dar dacă economia privată nu le va putea suporta, iar împrumuturile nu vor fi de ajuns? Ei bine, până atunci alegerile vor fi trecut și orice fel de măsuri restrictive vor deveni justificabile după 2024.
