Maria Puiu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, susţine că nostalgicii după comunism nu ştiu ce orori s-au comis.
Reporter: – În ce an a fost înfiinţată Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici la Botoşani?
Maria Puiu: – Pe 3-4 ianuarie 1990 a fost înfiinţată asociaţia naţională, după care au apărut filialele judeţene. Botoşăneanul Vasile Balanovici a fost membru fondator al asociaţiei naţionale. Totul a fost foarte bine, însă aşa suntem noi românii, dacă nu ne certăm, nu e bine. Au apărut nişte discuţii la nivelul asociaţiei botoşănene, nu se mai înţelegeau. Domnul Balanovici s-a dus la domnul Ticu Dumitrescu la Bucureşti şi l-a rugat să mă convingă să preiau preşedinţia asociaţiei. Am luat-o de la zero, nu aveam nici măcar o scobitoare. Şi atunci le-am spus, lucrăm, dar nu luăm nici un ban de la asociaţie.
– În memoria celor care au suferit intenţionaţi să ridicaţi un monument în municipiul Botoşani. Demersul dumneavoastră nu a întrunit însă votul consilierilor locali…
– Sunt convinsă că ei nu au citit nimic în documentele pe care le-am depus. Ei au spus că este un monument urât, însă în fotografii era doar schiţa monumentului. Interesul nostru este să redăm suferinţa, pentru că asta s-a întâmplat. Cred că aleşii locali vor aproba în cele din urmă, pentru că nu ar da bine în portofoliul lor să nu fie de acord cu acest monument.
– Ar fi o reparaţie morală pentru toate suferinţele îndurate de mii de botoşăneni. Cert este că nu renunţaţi la acest demers.
– Nu. Noi suntem din ce în ce mai puţini. Membrii asociaţiei au toţi peste 80-90 de ani. În câţiva ani, asociaţia de la Botoşani nu va mai funcţiona pentru că nu este o asociaţie care se poate împrospăta cu tineri. Dacă nu facem acum monumentul, atunci nu va mai avea cine să-l facă.
– Sunteţi hotărâtă!
– Da, în memoria familiei mele şi a tuturor celor care au suferit. Bunica mea, Smaranda Asimionesei, din Brăieşti, a făcut puşcărie politică. În Primul Război Mondial bunica avea 18 ani şi a fost pe front, a lucrat alături de doctorul Tocan. Şi în al Doilea Război Mondial a fost iarăşi pe front, a ajutat răniţii, dar i-a ajutat şi pe mulţi piloţi să nu cadă în mâinile ruşilor. La Brăieşti a fost aerodrom şi i-a ajutat pe cei ale căror avioane erau doborâte, sau pe cei care scăpau din mâna ruşilor. A fost pârâtă, au arestat-o şi i-au făcut dosar de criminală de război. Când a ajuns la Moscova, a fost dusă în Piaţa Roşie şi i-au arătat spânzurătoarea şi i-au spus „Marusia, aici o să atârni”. Apoi au dus-o la un general bătrân, care a întrebat-o cum se apără. Atunci bunica i-a răspuns în ruseşte „am vrut să văd dacă ai voştri sunt ca ai noştri, că bagă oamenii la puşcărie de pomană”. Atunci generalul a chemat ordonanţa, i-a spus să-i dea să mănânce şi să o lase să se odihnească şi apoi va discuta cu ea. A discutat cu el, iar la final i-a spus, „ai tăi ţi-au făcut dosarul, ai tăi trebuie să te scoată din puşcărie. Noi nu avem de ce să te băgăm în puşcărie şi să te spânzurăm. Tu ţi-ai apărat poporul, nu eşti vinovată cu nimic”. Şi a trimis-o înapoi cu avionul. Au dus-o cu căruţa şi au trimis-o înapoi cu avionul. Pe urmă a fost un proces, a făcut puşcărie, i-au dat drumul, iar au luat-o pe diverse motive. Ultima ei arestare a fost la alegerile din anul 1946. Trebuiau să voteze soarele şi ochiul. Bunica mergea la vot şi oamenii o întrebau cu cine să voteze, cu ochiul, sau cu soarele, iar ea le spunea că voteze cu ochiul, că ochiul vede soarele, adică cu ţărăniştii. A fost arestată pe motiv că face propagandă electorală şi a fost eliberată pe 3 martie 1948. În seara de 3 spre 4 martie a venit miliţianul cu adresa de strămutare la Roman. Nu aveau voie să ia decât cinci kilograme de făină şi câteva haine. În gară la Roman mama şi bunica au fost întâmpinate de un miliţian. Acolo le-a pus pe buletin literele DO, adică domiciliu obligatoriu. Ca forme de represiune au fost puşcăria, strămutările şi deportările. La deportări şi strămutări a existat şi pedeapsa complementară a domiciliului obligatoriu, erai obligat să stai acolo. Şi pe urmă au mai apărut şi spitalele de psihiatrie, cine vorbea, îl ducea la spital, îl scoteau nebun şi era rezolvată problema. Pe 5 martie 1948 a fost o plenară a Comitetului Central care a declarat că s-a terminat cu burghezo-moşierimea. Bunica şi cu mama au făcut parte din lotul care a încununat această „operă”. Pe tata, care era din Hăneşti, l-au luat tot atunci, cu surori, verişoare, că ei erau mai mulţi. Familiile Scarlat, Grosu, Puiu au fost duse la Roman.
– Acolo s-au întâlnit părinţii dumneavoastră?
– E o întreagă poveste. Bunicul meu, Costache Asimionesei, a fost primar, în perioada 1925-1933. Bunicul de pe tată era primar la Hăneşti şi cei doi bunici s-au întâlnit la Bucureşti, la o întrunire cu primarii din ţară. S-au împrietenit, bunicul de pe mamă se lăuda că are doi băieţi şi bunica urma să nască. Bunicul de pe tată se lauda că are trei băieţi şi două fete şi s-au prins că dacă bunica naşte fată să se mărite cu unul din băieţii lui. Au trecut anii şi, ca să vedeţi ce înseamnă destinul, mama a crescut, tata şi el, a făcut război, că era cu opt ani mai mare ca mama şi a ajuns la Roman, acolo s-au întâlnit şi s-au căsătorit. E o poveste demnă de un roman, s-au căsătorit şi chiar s-a îndeplinit dorinţa taţilor. Ei s-au căsătorit în septembrie 1950 şi eu m-am născut în octombrie 1951.
– Aţi cunoscut regimul comunist de copil…
– Da. A fost greu, foarte greu şi oricât aş vrea să uit, nu pot.
– Părinţii dumneavoastră trăiesc?
– Doar mama, care are 91 de ani. Tata era foarte bolnav, avea silicoză că a lucrat într-o turnătorie. A prins Revoluţia din 1989 şi a murit în decembrie 1990. Mai avea două zile şi împlinea 71 de ani.
– Cum vă explicaţi acea înverşunare a comuniştilor?
– Au fost aduşi în funcţii oameni de foarte proastă calitate. Au distrus tot ce a însemnat intelectualitate, tot ce a însemnat om gospodar şi a venit valul de oameni care nu credeau în Dumnezeu, nu aveau respect, oameni care să poată sa facă colectivizarea şi industrializarea. Modul în care au acţionat a fost cumplit. Ei s-au impus cu ajutorul parului. Şi mama mea a fost bătută. În sat nu mai erau bărbaţi, numai câteva fete, femei care rămăseseră în urma războiului. Bunica era închisă şi mama s-a dus cu o verişoară să aducă lucernă de la câmp. Cu o zi înainte a măturat tot podul grajdului ca să poată să pună fânul acolo. A pus fânul în pod şi când a terminat de încărcat a venit miliţianul din sat şi a întrebat-o unde ţine armele. Mama i-a spus să controleze tot şi dacă găseşte o armă să o împuşte în piept. Miliţianul s-a urcat în podul unde era lucerna şi a venit cu un pistol spunând că l-a găsit acolo. Şi aşa mama a fost arestată. Au urcat-o într-o maşină militară, i-au pus o pătură în cap şi au dus-o la Văculeşti, la conacul boierului Tăbăcaru, unde făcuseră un fel de arest. Acolo erau duşi toţi cei arestaţi, erau bătuţi, fără judecată, fără nimic. Acolo au ţinut-o pe mama nouă zile, timp în care ea a făcut greva foamei. În fiecare zi la ora 11.00 o scoteau la anchetă şi o băteau. Erau ţinuţi într-un grajd, pe paie, li se aducea nişte zeamă de varză şi cam atât. La un moment dat, cineva i-a spus când a scos-o afară la cercetări, că bunica e tot acolo. Când bunica a aflat că a arestat-o şi pe mama, a vrut să-şi taie gâtul cu o coasă, că a zis că din cauza ei suferă şi mama. Bunica i-a trimis vorbă mamei să mănânce înainte de a o scoate la anchetă. După nouă zile de greva foamei, mama a mâncat zeama aceea de varză şi când a fost luată la bătaie, pur şi simplu s-a scăpat pe ea şi ei au crezut că are tifos şi i-au dat drumul de frică să nu-i îmbolnăvească pe ceilalţi. Aşa a scăpat mama de tortura de acolo. Asta era în primăvara lui 1948. Mama a avut coastele fisurate şi mâna cu care se apăra de loviturile de par zdrobită.
– A uitat acel chin?
– Nu, şi spune: de iertat, iartă Dumnezeu, dar măcar să facem în aşa fel încât să nu mai fie posibile astfel de atrocităţi. Oamenii să fie lăsaţi să-şi vadă de viaţa lor, dar să fie ajutaţi şi cei nevoiaşi. Acum unii sunt prea bogaţi, iar alţii nu au ce să mănânce şi nu pentru asta au suferit mii de români.
– Asociaţia face demersuri pentru a menţine vie memoria românilor care au suferit în vechiul regim.
– Da, toată această suferinţă nu trebuie uitată. Au murit foarte mulţi în închisori, sau la canal. Erau bătuţi şi schingiuiţi. La Botoşani a fost închisoare de exterminare. Ciomăgarii şi opincarii au fost primii securişti şi miliţieni după 30 decembrie 1947. A venit apoi valul doi care deja aveau patru sau opt clase. Următorul val aveau liceul făcut şi abia după 1964 au început să apară securiştii mai dichisiţi, mai cultivaţi, cu facultăţi, securişti care aveau alte metode. Cei fără şcoală erau cu parul. Omul inteligent, omul cultivat îl tratează cu condescendenţă pe cel care poate nu a avut posibilitatea să înveţe, sau nu a putut mai mult, că doar nu suntem toţi egali. Numai comunismul ne-a învăţat că toţi suntem egali, iată că ştiinţa a demonstrat că din naştere nu suntem egali, ADN-ul nostru ne-a dat plaja cât putem. Comuniştii au avut o invidie de nedescris faţă de cei pregătiţi şi faţă de cei care aveau o situaţie materială bună, câştigată prin muncă. Au fost brute care au bătut, au schilodit şi au omorât oameni în închisori.
– Şi a venit Revoluţia.
– În 1989, când a început Revoluţia, ascultam cu plapuma în cap Europa Liberă şi Vocea Americii. Primul lucru pe care mama l-a spus a fost „indiferent ce o să fie, să nu se întâmple ce s-a întâmplat cu noi, să nu înceapă cu acţiuni revanşarde”. La nivelul asociaţiei s-au purtat discuţii împotriva securiştilor şi s-a spus măcar aceştia să-şi recunoască faptele. Nu le lua nimeni nici casa, nici masa, cum ne-au luat nouă. Nu aţi văzut Fecioru şi Vişinescu cum s-au comportat? Poate de sus nu li s-a ordonat să-i omoare în bătaie pe oameni, dar din prea mult zel au făcut fel de fel nenorociri. Te cruceşti când auzi cum îi bătea. Erau nişte atrocităţi cumplite. Aici în Botoşani au suferit foarte mulţi. Sunt oameni în asociaţie ai căror copii nu au ştiut până în anul 1990 că ei au făcut puşcărie politică. Nu au spus nimic de frică.
– Câţi membri are asociaţia?
– La început au fost în jur de 500 de membri, însă au mai rămas 119. A fost o perioadă când mureau câte 40 pe an. În anii ’40-’50 când s-au făcut arestările mari, erau oameni la mijlocul vieţii, mulţi dintre ei nici nu au mai apucat Revoluţia. Plus că unii nu au mai revenit în Botoşani după ce au ieşit din puşcărie. Din familia mea, numai mama şi tata au revenit. În rest ceilalţi sunt morţi toţi la Roman. Bunica a murit în 1964, iar în 1965 a murit Gheorghiu Dej. După ce a venit Ceauşescu a început industrializarea, au început să se găsească locuri de muncă. Tata avea un verişor cu două facultăţi, academia comercială, respectiv filozofie şi litere. La Roman l-au dus la o fabrică de reparat maşini agricole, pentru un curs de calificare. Toţi au luat examenul la cursul de calificare, iar nenea Costică Fasolă, Dumnezeu să-l ierte, a picat la examenul final, că nu a corespuns la matematică. Vă daţi seama, unui om cu două facultăţi să-i spui că nu corespunde la matematică? După anul 1965, având şcoală, a început să-i folosească. După ce le-au pus cătuşe şi lacătul pe gură ani de zile, şi au trăit în teroare şi frică, a fost mai bine. I-a pus în funcţii ştiind că nu o să mai aibă curajul să mai spună ceva.
– A fost multă suferinţă în familiile multor români…
– Da, foarte multă. Eu am fost doar o zi la grădiniţă. Era o fetiţă căreia i-am ţinut paltonaşul şi s-a îmbrăcat, că aşa eram învăţată de acasă. Când am rugat-o să-mi ţină şi mie haina, în acel moment a apărut tovarăşa educatoare şi nu a ştiut să spună altceva decât să smulgă paltonul din mânuţa fetiţei respective, să-l trântească pe un scaun şi să strige „da ce, eşti pe vremea burghezilor să-ţi ţină altul haina? Ia şi te îmbracă singură”. M-am îmbrăcat, m-am dus acasă şi am plâns şi le-am povestit părinţilor şi a doua zi nu am vrut să mai merg la grădiniţă.
– V-aţi revoltat împotriva educatoarei?
– Da. Am mai avut eu revoltele mele în timpul şcolii. Odată am făcut un fel de grevă, nu am vrut să răspund la oră. Am avut profesori foarte buni, la liceul Roman Vodă. Profesoara de română a fost eleva lui George Călinescu, dar avea şi ea răutăţile ei. Într-o oră a spus ceva la adresa celor care au avut, iar eu i-am spus că poate cei care au avut au adunat de generaţii, nu le-a căzut din cer. După aceea nu am vrut să răspund la oră vreo trei săptămâni, până a chemat-o pe mama la şcoală. Eu citeam foarte mult pentru că am avut o bibliotecară excepţională, fostă profesoară de română, care îmi dădea să citesc din cărţile interzise de comunişti, care erau ţinute în podul liceului. Doamna a murit, dar să-i dea Dumnezeu un loc liniştit acolo, pentru că eu am citit ce alţii nu au citit în liceu. După liceu am vrut să dau la drept, dar nu mi-au primit dosarul pentru că nu aveam origini sănătoase. După aceea am făcut o postliceală, m-am încadrat, şi în 1990 primul lucru pe care l-am făcut a fost Facultatea de Drept.
– Ce ne puteţi spune despre groapa comună din Cimitirul Eternitatea?
– Când ni s-a dat un loc pentru a ridica o troiţă şi s-a săpat pentru montarea crucii, au dat peste oseminte. A fost anunţată poliţia, au constatat cu acolo sunt trupuri îngropate ca urmare a condiţiilor din închisorile speciale. Domnul Balanovici mi-a povestit că au fost găsite peste 30 de trupuri. Poliţia a venit, a văzut şi rapid a fost acoperită. Numai unul dintre trupuri a fost identificat pentru că era un medic, care a făcut puşcărie aici, avea o tijă metalică într-un picior. Fusese la schi şi şi-a rupt piciorul şi a fost operat în Germania, în perioada interbelică. Fiul dumnealui, care locuia în Focşani, l-a recunoscut după tija respectivă. Am discutat cu domnul Marius Oprea încă de anul trecut. A făcut toate demersurile pentru a obţine fonduri să vină să facă deshumarea aici, să ia probe de la fiecare schelet, poate reuşesc să identifice şi alte persoane. A vorbit cu o doamnă de la Suceava care spunea că tatăl ei a fost închis la Botoşani. Când s-au împlinit anii de detenţie, a primit acasă numai înştiinţarea că e mort, dar nu ştie în ce condiţii şi nici unde este îngropat. Ea a făcut foarte multe demersuri să ajute, poate tatăl ei este în groapa comună de la Botoşani. Pe groapă este turnată o placă din beton. I-am trimis domnului Marius Oprea fotografii exact cum arată locul, ca să ştie cum va proceda.
– Ce mai ştiţi după deshumarea lui Mugur Călinescu?
– Nu am primit nimic oficial. Am vorbit cu domnul de la Bucureşti care s-a ocupat de deshumare şi mi-a spus că nu a ieşit că ar fi fost iradiat, dar noi am cerut să facă toate analizele posibile. Poate a murit nu din cauza iradierii, poate din cauza unei otrăvi care i-au pus-o în cafeaua pe care a băut-o tot timpul. Eu nu-mi pun prea mari speranţe din două motive. În primul rând este foarte târziu, după zeci de ani nu ştiu dacă o să mai poată ei să stabilească cu adevărat cauza morţii. În al doilea rând, nu am încredere că se doreşte scoaterea adevărului la lumină. Acesta e primul caz care s-a deshumat pentru aşa ceva. Dacă iese la iveală că a murit din cauze care s-au petrecut acolo la securitate, atunci ar fi o avalanşă de cereri, pentru că mulţi oameni au murit cam în aceleaşi condiţii ca Mugur. Adică îi chema, le dădea o cafea, îi ţinea în faţa unui bec puternic şi îi lăsa acolo două ceasuri fără să le spună nimic. Deci ceva se întâmpla acolo. Stau cu speranţa că va fi dat un rezultat, ca să ştim odată.
– Cu ce probleme vă confruntaţi în activitatea curentă?
– Acum avem un bătrân pentru care nu găsesc un loc într-un cămin. Soţia lui este foarte bătrână şi nu are cum să-l mai îngrijească. Sunt multe probleme pentru că toţi membrii asociaţiei sunt în vârstă. Dar să ştiţi că problema este generală. Măcar deţinuţii politic mai au indemnizaţia şi mai completează veniturile, dar sunt oameni uitaţi de soartă, care nu au pe nimeni. Sunt foarte mulţi bătrâni necăjiţi şi nu ştiu dacă se va rezolva vreodată această problemă. Niciodată problema pensiilor nu o să fie rezolvată. Cei de la conducere nu o să reuşească să facă nimic, dacă nu începe o industrializare a ţării şi nu neapărat ca pe vremea comuniştilor. Să fie fabrici mai mici şi posibilitatea ca oamenii să se califice în mai multe meserii, că altă soluţie nu este. A rămas ţara doar cu bătrânii. Se tot sperie mulţi că pensionarii le mănâncă bugetul, dar să stea liniştiţi că au rămas puţini bătrâni. Păcat de ţara asta frumoasă şi bogată.
– Oare nu avem conducători care să fie la înălţimea aşteptărilor?
– Nu avem conducători care să înţeleagă că, odată ajunşi într-o funcţie, trebuie să se sacrifice pentru ţară. Ei gândesc, organizează, dar numai pentru ei şi apropiaţii lor, ca drept dovadă averile multor conducători. Unii au strâns averi în câţiva ani. Foştii boieri au adunat averi de-a lungul mai multor generaţii.
– Ce ar trebui să facă actualii conducătorii ca să o ducă românii mai bine?
– Cheia se află în mâna şefilor partidelor. Şi nu a celor de sus, ci a celor de la nivelul judeţelor. Dacă şeful partidului va pune pe liste oameni care sunt corecţi, buni profesionişti, oamenii îi vor alege şi ei vor accede în funcţiile respective. Cea mai mare greşeală e că s-au dat bani pe la partide să facă tot felul de campanii electorale. Asta le-a dat posibilitatea să adune şi bani albi şi negri şi roşii şi galbeni, şi toate culorile şi fiind bani s-au înfruptat din ei. După ’90 poliţia nu şi-a făcut datoria, unii au fost lăsaţi să fure, iar poliţia nu a făcut nimic să nu fie daţi afară din serviciu şi astea se văd acum, în situaţia în care am ajuns. S-a distrus tot. Pământul a fost vândut străinilor, iar noi mâncăm pâine îngheţată adusă de la cuca măcăii. S-a distrus învăţământul. Sunt de acord că pe vremea noastră era toceală, de la lucrările partidului până la ce apucau ei să mai predea. Asta nu era o metodă bună, pentru că nu-l lăsa pe copil să se dezvolte, dar acum s-a ajuns în partea cealaltă. Unii copii nu mai ştiu nimic, nu mai citesc, nu mai învaţă. Trăiesc însă cu speranţa că măcar câţiva dintre membrii asociaţiei vom apuca să trăim şi vremurile în care în ţară va fi bine pentru tot românul.
Interviu realizat de Virginia CONSTANTINIU
vconstantiniu@monitorulbt.ro
