Judecătorul Adrian Toporăscu susţine că drepturile infractorilor sunt ridicate la rang înalt şi riscă să se piardă şi ultima brumă de încredere în instituţiile statului.
Reporter: – Ce înseamnă de fapt acest pachet de modificări pentru Legile justiţiei?
Adrian Toporăscu: – Sunt o serie de modificări benefice, cum ar fi cele legate de vechimea pentru funcţii de conducere, de condiţiile încadrării, pentru testare şi evaluare, iar altele sunt neutre – nici bune, nici rele, precizându-se anumiţi termeni în textele actuale. Dar, părerea mea este că viziunea generală a celor care propun aceste modificări este să se ajungă în final, nu direct, ci indirect, la un control politic. În primul rând este vorba de procurori, cărora li se modifică statutul. Dintotdeauna, ei au fost asimilaţi magistraţilor, dar prin anumite modificări din legea de organizare judiciară şi din legea privind statutul magistraţilor se încearcă să se aducă sub poala ministrului Justiţiei activitatea procurorilor.
– Ce înseamnă acest lucru?
– Fiecare înţelege cum doreşte. Sub autoritate înseamnă că poate sau nu poate să dea dispoziţii. Ministrul ar putea să spună „Da, textul îmi dă voie să dau dispoziţii procurorilor să facă anumite anchete sau să înceteze anumite anchete”. Apoi, mai este vorba că soluţiile procurorilor pot fi cenzurate de procurorii şefi. Dar nu numai pentru motive de legalitate, aşa cum se întâmplă acum, ci şi pentru netemeinicie. Este un termen care se leagă de acum de faptă. De exemplu, procurorul trimite în judecată pe cineva pentru furt. A intrat în casa omului şi a furat ceva. În rechizitoriu descrie fapta – a sărit gardul dinspre vecinul x. Ei nu, prim-procurorul poate să spună că nu a sărit pe acolo, ci peste portiţă. Sunt chestiuni vagi, pe care nu le poţi contabiliza matematic şi nu poţi să spui că acolo s-a greşit. E o chestiune pentru care nici o instanţă nu achită, dar prim-procurorul ar putea respinge rechizitoriul. În acest fel, prim-procurorul devine un fel de mică instanţă pentru procurorul subordonat.
– Se pune în pericol independenţa procurorilor?
– Sigur că da. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă şi fac tapaj că procurorii fac şi dreg. În realitate, procurorii nu judecă. Ei veghează la respectarea legii, care înseamnă să constaţi şi să cercetezi tot ceea ce înseamnă încălcarea ei. Ai elemente că cineva a săvârşit o infracţiune, verifici şi aduni probe. Legea spune şi pro şi contra inculpatului, nu numai împotriva inculpatului. Şi-a făcut convingerea că este o infracţiune şi trimite dosarul la cenzura instanţei. Instanţa este cea care îi dă o bilă albă, dacă se ajunge la condamnarea inculpatului, sau o bilă neagră, dacă se dispune achitarea, întrucât acel dosar constituie un rebut şi trebuie să îl pună pe gânduri pe procuror. Politicienii noştri se tem de activitatea procurorilor, care încep cercetări pe nepusă masă, împotriva oricui, dar nu este chiar aşa. Acele cercetări, acele decizii pe care le ia procurorul sunt în final verificate, confirmate sau nu, de către instanţa de judecată, care rămâne independentă întotdeauna.
– Aceste propuneri se regăsesc în legislaţia altor state europene?
– Greu de spus. Ar trebui să fac o analiză de drept comparat. În unele propuneri de modificări se face trimitere la o serie de decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care pledează foarte mult pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi se pune temei pe unele decizii ale Curţii Constituţionale pe motiv că au fost declarate neconstituţionale anumite texte. Plecând de la aceste idei, iniţiatorii proiectelor extind şi fac modificări şi acolo unde nu au nici o treabă, nici cu deciziile Curţii Constituţionale, nici cu deciziile CEDO.
– Înfiinţarea Secţiei speciale de investigare a infracţiunilor comise de magistraţi se justifică?
– Părerea mea este că e inutilă din două puncte de vedere. În primul rând, există Direcţia Naţională Anticorupţie, care anchetează faptele de natură penală comise de judecători sau procurori, pe lângă demnitari, miniştri şi aşa mai departe. Deci nu este nevoie ca pentru o anumită categorie profesională să înfiinţezi o secţie specială. Atunci să înfiinţăm secţii şi pentru marinari, pentru diferite profesii. Al doilea aspect se leagă de faptul că activitatea infracţională în cazul magistraţilor este foarte redusă. La cei aproape 6.000 de judecători şi procurori din această ţară, cei cercetaţi într-un an de zile, trimişi în judecată şi eventual condamnaţi reprezintă un procent infim. Pe de altă parte, această secţie ar trebui să fie formată din procurori, iar dacă vedem spre ce se tinde cu activitatea procurorilor, care ar putea să ajungă sub controlul ministrului Justiţiei, sigur înfiinţarea acestei secţii înseamnă presiuni care sunt inacceptabile pentru judecători.
– Dar ce înseamnă scoaterea Inspecţiei Judiciare de sub tutela Consiliului Superior al Magistraturii (CSM)?
– Se spune că va deveni o instituţie autonomă, dar trebuie să aibă o subordonare. În prezent, este subordonată CSM-ului, care este format din procurori şi judecători aleşi, cei mai mulţi, cărora li se adaugă cei de drept şi reprezentanţii societăţii civile. Deci două sau trei pătrimi sunt aleşi, nefiind nici o ingerinţă. Dacă scoatem însă Inspecţia de sub controlul CSM, o facem chipurile autonomă, dar trebuie să-i dăm un for care să o conducă şi se pare că intenţia nedeclarată şi ascunsă ar fi să devină un alt instrument de presiune împotriva celor care lucrează în sistem.
– Ce spuneţi de pensionarea anticipată a magistraţilor cu doar 20 de ani vechime în sistem?
– Meseria de magistrat este foarte stresantă. Consumă foarte mult psihic şi fizic, dar mai ales psihic. Cum era înainte, cu 25 de ani vechime, era arhisuficient. Modificarea aceasta mi se pare însă extrem de periculoasă. Dacă ar fi susţinută de o vârstă minimă, cum ar fi 55 sau 60 de ani, atunci nu ar fi nici o problemă, dar 20 de ani de vechime, la orice vârstă, ar fi foarte periculos. În aceste condiţii, poate nu jumătate din magistraţii din această ţară, dar o treime se pensionează. Arbitrajul social este extrem de dificil de făcut. Vedeţi şi în sport câte discuţii generează o decizie a unui arbitru, dar ce se întâmplă când în joc este averea omului, libertatea omului. În prezent, din cei 6.000 de magistraţi, cred că 2.500 ar îndeplini condiţiile de pensionare.
– Şi care sunt riscurile?
– Eu vă dau interviul în calitate de magistrat, dar eu am fost pensionat patru ani. Situaţia la Săveni era dezastruoasă. Era un singur judecător în activitate, dintr-o schemă de cinci, iar acel judecător trebuia să rezolve tot. Erau hotărâri neredactate de trei ani, pentru că nu mai făcea faţă. Am ajuns la zi acum, după ce au mai venit două colege. Dar în aceste condiţii, pensionarea ar fi masivă, pentru că un drept oferit prin lege nu cred că poate fi refuzat şi nici nu poate fi de condamnat. Problema este ce punem în loc. INM produce maxim 100 de magistraţi pe an, dar în ţara noastră sunt aproape 400 de instanţe. Dacă s-ar pensiona doar câte un magistrat de la fiecare instanţă, ar fi nevoie de 400 de judecători. Se mai dau concursuri periodice de admitere în magistratură pentru cei cu cinci ani vechime, dar şi aici sunt scoase la concurs maxim 70-80 de posturi. Şi iată că, dacă s-ar pensiona doar câte unul din fiecare instanţă, abia putem rezolva jumătate din nevoile de magistraţi. Dar dacă s-ar pensiona o treime, unde ajungem?!
– Va fi afectată activitate instanţelor?
– Nu ştiu. Nici nu vreau să mă gândesc. Va fi foarte greu. Eu, de exemplu, într-o zi am intrat în două complete de judecată – al meu şi al unei colege. Vreau să vă spun că am avut 122 de cauze, adică de dosare. Nu poţi fizic să le rezolvi pe toate.
– Vor avea de suferit şi oamenii?
– Fără doar şi poate. În dosarele penale, de exemplu, tot potrivit unor recomandări, trebuie să se asigure directa percepere de către magistrat a întregului dosar. Astfel, dacă un judecător se pensionează în timpul procesului, dosarul este redistribuit, iar judecata se reia de la zero. Acest lucru înseamnă alte audieri, alte drumuri la instanţă, alt timp pierdut prin sălile de judecată. Dar o judecată se poate relua de „n” ori până se ajunge la prescriere.
– Credeţi că legiuitorul va ţine cont de părerile magistraţilor?
– Mă tem că nu. Cred că aceste opinii nu vor fi luate în considerare, din mai multe considerente. În primul rând, atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul sunt controlate de PSD-ALDE, care au o anumită linie directoare. Pe de altă parte, deputaţii jurişti poţi să îi numeri pe degete. Nu ştiu câţi dintre cei care sunt de alte profesii se pricep la legi.
– Şi care credeţi că sunt cele mai periculoase modificări?
– Cred că cele care vizează Codul penal şi Codul de procedură penală. Unele, cel puţin, ne uluiesc. Practic, investigatorii vor fi legaţi de mâini şi de picioare. Este împotriva oricăror principii să obligi partea vătămată, care a fost supusă unui viol unei tâlhării, să stea faţa în faţă cu inculpatul. Deci inculpatului i se dă dreptul să participe la audierea părţii vătămate. Păi cum se simte? Cum reacţionează? Apoi, nu poţi să zici că nu pot fi folosite ca probe înregistrările făcute de însăşi persoana respectivă sau emise de altă persoană de ea însăşi. Vedeţi câte infracţiuni s-au descoperit cu înregistrări făcute ocazional. Păi pedofilul din Bucureşti, din lift, dacă nu ar fi fost înregistrarea, fapta nu cred că putea fi dovedită. Este drept, trebuie făcut ceva să dispară suspiciunea de abuz, că de aici motivează foarte multe politicienii care propun modificările legilor, dar vreau să spun că, aşa cum sunt construite legile acum, este destul de bine, inclusiv în ce priveşte răspunderea magistraţilor. Acum, să vii şi să spui că tu, stat, trebuie să te îndrepţi împotriva unui magistrat, fără o prealabilă verificare, seamănă mai mult a execuţie. În plus, un justiţiabil care pierde procesul va face automat plângere, iar judecătorul va fi nevoit să justifice orice act. Şi atunci, în loc să judece el va trebui să facă întâmpinări, să se apere, eventual chiar să-şi angajeze un avocat. Lasă atunci măcar o portiţă de verificare pentru că, de cele mai multe ori, aceste decizii care nasc suspiciuni au la bază fie legislaţia deficitară, fie dispoziţii legale care se bat cap în cap.
– Cum adică?
– Aproape zilnic ne vin solicitări de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care ne roagă să ne precizăm punctul de vedere, şi cu practică dacă avem, cu privire la dispoziţii legale total interpretabile. O instanţă spune că aici trebuie făcut aşa, iar alta că trebuie aşa. Şi amândouă hotărârile sunt perfect legale. Şi atunci Înalta Curte vrea să unifice practica. Vă daţi seama câte texte de lege pot da naştere la interpretări.
– Şi atunci cum se lucrează?
– Vreau să vă spun că la Săveni sunt încă numeroase procese legate de legea 18, o lege adoptată în februarie 1991 şi care a fost modificată de aproape 50 de ori. Dar aproape că nu este act normativ care de la elaborare şi până în prezent să nu fi suferit cel puţin o modificare. În definitiv, noi trebuie să spunem dacă omul are dreptate şi să căutăm dispoziţia legală care se aplică pe cazul lui. Dar mai sunt acele dispoziţii legale care spun o dată că este alb, după care vine alta şi spune că de fapt e puţin cenuşiu. De aceea, munca magistratului român este şi de creaţie, nu doar de interpretare şi de soluţie, să ghicim ce a vrut să spună legiuitorul.
– Dar aveţi sentimentul că modificările propuse legilor Justiţiei favorizează infractorii?
– Absolut. De la un echilibru care exista până acum, s-a ajuns la un dezechilibru. Chiar din momentul în care au fost adoptate noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală drepturile infractorilor au fost ridicate la rang înalt. În prezent, s-a făcut o dezechilibrare în defavoarea părţilor vătămate, care până la urmă sunt cele care suferă pagube, care sunt violentate. Ele vin la instituţii şi cer să li se facă dreptate. Uneori, ele ştiu şi autorul, dar acum eşti nevoit să-i spui că aia nu se poate, aia nu se poate şi se ajunge să se piardă şi ultima brumă de încredere în instituţiile statului.
– Şi cum credeţi că vor reacţiona atunci magistraţii?
– Magistraţii nu au decât o variantă – să aplice legea, fără să o comenteze.
Interviu realizat de Sebastian GHEORGHIU
