vineri, martie 29, 2024
AcasăInterviu„Noi nu credem în Dumnezeu cât crede El în noi”

„Noi nu credem în Dumnezeu cât crede El în noi”

Olivian Sandu, preotul din Vorona Mare, spune că omul are în el toate răspunsurile existenţiale şi că secretul vieţii împlinite este foarte simplu – iubirea şi faptele bune.

Reporter: – Ne apropiem de sfârşitul Postului Mare, cum a fost această perioadă?

Olivian Sandu: – Postul Mare este o perioadă în care omul se adună în el. Vedeţi, noi, oamenii, trăim foarte mult ieşiţi din noi, în proiecţii. Cunoaştem viaţa tuturor vedetelor, dar nu cunoaştem viaţa noastră, nu ştim ce mai face mama noastră, pe tatăl nostru ce-l mai doare, dacă soţul, sau soţia sunt bine. Nici propriii noştri copii nu mai sunt în atenţia noastră. Şi atunci trăim foarte mult în exterior şi se produce această risipă de energie totală, de aceea suntem foarte obosiţi. Oamenii se risipesc în toate lucrurile astea şi nu se mai simt bine cu ei înşişi. Toate răspunsurile existenţiale sunt înscrise în noi din naştere. Postul este o perioadă în care suntem chemaţi să intrăm în noi, să ne cunoaştem cine suntem cu adevărat şi când aflăm cine suntem cu adevărat, atunci vedem şi rostul nostru şi ce ne dorim cu adevărat. În Sfânta Evanghelie se spune „unde este inima ta acolo, este şi comoara ta”. Postul este o rupere de lumea exterioară. Cu un duhovnic iscusit, omul poate să pătrundă în sufletul lui şi să-şi găsească acel sens al lui. Preotul de fapt este asistentul care îl duce pe om la Dumnezeu şi Dumnezeu nu vine să judece, ci să oblojească, să arate care sunt problemele şi soluţiile. Postul este reabilitarea omului şi repunerea lui în starea adevărată. Când omul îşi dă seama ce vrea cu adevărat, atunci vine eliberarea şi învierea lui. Învierea care este destinaţia postului înseamnă a fi din nou în viaţă, în adevărata viaţa. Postul adevărat este o cale în interiorul omului, când îşi dă seama că foarte multe probleme sunt la el, nu la oameni.

– A crescut numărul celor care se spovedesc în post?

– Dumnezeu vrea un singur lucru de la noi, să încercăm să iubim lumea asta, aşa cum este ea bolnavă, că din ea facem parte şi noi. În Psalmul 50 se spune, „că de ai fi voit jertfă ţi-aş fi dat”. În vechime se ardeau viţei, Dumnezeu s-a săturat de viţei şi de arderi, Dumnezeu vrea aşa „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. O inimă frumoasă, smerită, mai tac, mai rabd, mai vorbesc cu un om cinci minute, mă duc să stau la spital lângă un semen, cinci minute. Dumnezeu investeşte foarte multă încredere în noi. Noi nu credem în Dumnezeu, cât crede El în noi. Este extraordinar acest lucru. Chiar dacă am fi ultimii pătimaşi, Dumnezeu ne aşteaptă şi ne iubeşte. Totul porneşte din iubire.

– S-au înmulţit faptele bune în această perioadă?

– Faptele bune se judecă după un singur criteriu, după inima cu care sunt făcute. Dacă fapta bună se face în faţa camerelor de luat vederi, nu se mai poate cere răsplată de la Dumnezeu. Oamenii nu înţeleg că făcând fapte bune nu îi fac lui Dumnezeu o mare favoare, ci tot ei se bucură de răsplată. Trebuie să avem foarte mare grijă, că pentru faptele noastre plătesc generaţiile viitoare. Diavolul este un cămătar. Te împrumută cu toată energia să faci mizerii că după aceea ştie că nu ai cu ce plăti şi se hrăneşte cu sufletul familiei, cu bucuria, cu dezbinarea. Orice faptă bună contează. Dumnezeu e bogat, dar nu are cui da, că uşile noastre sunt închise, de aia şi postul apare ca o perioadă în care deschidem uşa sufletului şi mai aerisim. Dumnezeul cel adevărat vine la noi în suflet şi ne vorbeşte. Din păcate, oamenii nu au timp nici să stea de vorbă cu ei înşişi. Dacă faptele bune izvorăsc din inimă, sunt valabile până la sfârşitul lumii şi după. Faptele bune lucrează şi după viaţa noastră. Şi faptele rele la fel.

– Mai putem vorbi de solidaritate umană, când e atâta încrâncenare între oameni?

– Cea mai mare bucurie a lui Dumnezeu este când oamenii se înţeleg. Se spune „fericiţi făcătorii de pace, că aceea fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Este încrâncenare pentru că fiecare ne vedem de viaţa noastră, ne facem datoria şi atât, nu ne mai pasă de absolut nimic, nu ne cunoaştem vecinii de bloc, nu mai vorbim cu mama, cu tata, cu bunicii, nu mai este comunicare între soţi, între părinţi şi copii. De multe ori ne vedem ca nişte duşmani. Sunt multe divorţuri, oameni care s-au iubit, dar nu mai comunică, oamenii nu se mai descoperă unii pe alţii. Şi dacă greşeşte unul sau altul, nu se iartă, ci se acuză şi se arată cu degetul. Şi se întâmplă nu numai în familii, ci la nivel macro. Foarte puţini şefi se gândesc la subalterni. Am cunoscut un om de afaceri care într-o zi le-a spus subalternilor să oprească toate calculatoarele să se aşeze pe scaune în cerc şi să dea câte o notă vieţii lor. Au avut o jumătate de zi în care efectiv au plâns şi şi-au dat seama ce probleme mari avea colegul de birou, acela care întârzia de patru cinci ori, pe care toţi din birou spuneau că trebuie dat afară. De fapt, el avea trei copii pe care nu mai reuşea să-i îmbrace şi să-i ducă la şcoală pentru că soţia lui era foarte bolnavă. Nu au ştiut pentru că niciodată nu l-au întrebat, „măi omule, tu eşti bine?” Din păcate, nu procedăm aşa, ne-am făcut treaba şi am plecat. Ne mai întâlnim la câte o înmormântare, suntem şocaţi, plângem şi de mila decedatului şi de mila noastră şi după aceea ne revenim. Aici e toată problema, oamenii nu se mai adună, nu au momente în care să rupă toată această rutină.

– Aşa cum se întâlneau bunicii noştri la şezători, la sărbători…

– Ne trimitem copiii cu colindul, dar ei nu-şi văd părinţii colindând la naşi, la prieteni, la vecini. Copiii nu văd că părinţii se înţeleg, că se bucură de lucruri mici. Văd doar ceartă, scandal şi reproşuri că nu sunt bani.

– De la lipsuri pleacă multe probleme…

– Nu banii sunt importanţi. Din păcate, noi nu ne mai facem bucurii unii la alţii, între oameni nu mai este unitate. Fiecare în casa lui. În trecut, sărbătorile îl forţau pe om să fie bun, hramurile îi adunau pe oameni de prin sate, le trebuiau trei zile să meargă la toate rudele. Erau bucurii, acum avem atâtea posibilităţi şi nu mai facem nimic. Ar trebui ca fiecare din noi să schimbe ceva, să facă un lucru frumos. Pentru că de asta e lumea săracă pentru că fiecare ne-am închis în noi, însă nici acolo nu facem mare lucru. Nu mai avem puterea să iertăm şi să mergem mai departe.

– Cum îi putem ajuta pe cei nevoiaşi?

– Nu putem ajuta săracii întregii lumi. Putem ajuta fiecare, dar în taină, fără să ştie multă lume. Instituţiile statului nu ştiu să „profite” de preoţi, pentru că ei sunt în mijlocul comunităţii. Sunt însă mulţi oameni săraci care nu merită ajutaţi, deoarece sunt săraci din lene şi din cauza modului lor de a fi. Ajutându-i mereu, îi facem trântori. Preotul ştie că sunt oameni care merită ajutaţi, dar sunt oameni care efectiv sunt nişte paraziţi, care nu merită ajutaţi, ci puşi la muncă.

– Ajutoarele sociale au încurajat nemunca!

– Sunt bune, dar pentru cine merită. Şi copiii de la liceu ar trebui să primească ajutor în funcţie de medii. Pentru că sunt copii necăjiţi care vor să înveţe şi să scape de sărăcia de acasă, să se realizeze, dar nu au posibilităţi. Ajutorul trebuie dat selectiv, copiilor cu rezultate bune, nu corigenţilor şi celor care lipsesc de la şcoală.

– Revenind la Sărbătorile Pascale, se spune că sărbătoarea ar trebui să fie mai mult în suflet.

– De acolo începe şi se termină totul. Sunt părinţi cărora li se răceşte mâncarea de Paşti pe masă pentru că ai lor copii au plecat în altă parte. Societatea consumeristă a schimbat sărbătorile. Iepuroiul care dă daruri la copii l-a terminat pe Dumnezeu. Copiii ştiu că Paştele înseamnă iepuraşul, nu învierea lui Hristos. Crăciunul este asociat cu un moş gras, cu două fete pe genunchi. Ştiţi cum e asta? Exact cum aş veni la ziua dumneavoastră, intru în casă vin şi mănânc, beau, mă distrez şi plec fără să vă zic măcar la mulţi ani. Aşa suntem noi de Crăciun sau de Înviere. Moş Crăciun şi iepuroiul sunt zei. Copilul trebuie să ştie că de Paşti e Învierea şi aceasta este învierea noastră. Este garanţia că omul nu moare niciodată. Unii spun, „de abia aştept să mor şi am terminat-o cu toate”, nu este aşa, după moarte omul culege ce a semănat şi culege o veşnicie pentru că odată ce a intrat în lumea asta, lumea s-a schimbat, nu mai este la fel. De aia suntem unici şi irepetabili şi ca genă, şi ca experienţă şi ca personalitate, noi aducem o culoare, sau ucidem în jurul nostru. Ai ucis un om, ai ucis milioane, ai salvat un om, ai salvat milioane. Toate chestia asta e veşnică, de aia şi pedepsele după moarte sunt veşnice. O faptă mică are repercusiuni până la sfârşitul lumii. Oamenii trebuie să fie conştienţi de asta.

– Şi cine ne poate spune toate lucrurile astea?

– Un duhovnic. Să mergem la biserică, Dumnezeu ne vede şi ne dă la Evanghelie răspunsul pe care-l căutăm de trei ani într-o mie de cărţi. Dumnezeu nu ne judecă. Singurul canon ştiţi care este? Să nu mai facem lucruri rele. Eu nu am nevoie de cărţile nu ştiu cărui american, să mă înveţe cum să trăiesc. Am citit cărţi de dezvoltare personală şi am rămas uimit că de fapt se ajunge la ce spuneau sfinţii părinţi de la începutul lumii. Franţa a început să nu mai judece părinţii care mai lovesc copilul la fund. Copilul trebuie să ştie de autoritatea părintelui, nu trebuie lăsat de capul lui. Nu promovez violenţa domestică. Un alt aspect este ca părinţii să fie corecţi cu copiii lor. Eu mi-am dezamăgit copiii în câteva rânduri  şi autoritatea mea a scăzut. Am făcut nişte greşeli, încerc să mi le asum şi să nu le mai fac. Părinţii trebuie să discute cu copiii lor şi să recunoască în faţa lor că mai greşesc, că nu sunt perfecţi.

– Multe persoane nu respectă întru totul normele creştine. Sunt de condamnat?

– Normele bisericeşti sunt similare cu învăţatul limbilor străine, spre exemplu. La început sunt reguli stricte, după ce ai deprins normele, nu mai ai probleme. Unii spun că îl găsesc pe Dumnezeu şi acasă, da, dar acasă nu aud cuvinte de învăţătură. A merge la biserică nu înseamnă a-i face un favor preotului sau lui Dumnezeu. Biserica este spitalul, laboratorul în care omul se duce şi capătă putere. Acolo, la Liturghie, Dumnezeu vine personal. Singura normă pe care trebuie să o deprindem este iubirea. Le recomand oamenilor să meargă zece minute la biserică, îşi vor schimba viaţa, vor primi răspunsuri, vor simţi cu totul altceva. Le recomand rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Când îl chemăm, el nu trimite raze din cer, vine personal. E bine să fim zece minute în biserică, să ne adunăm. Numărul de telefon al lui Dumnezeu este acesta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. El răspunde tot timpul pentru că suntem copiii Lui.

– Ce le transmiteţi botoşănenilor cu prilejul Sfintelor Sărbători Pascale?

– Prin chemarea „Veniţi de luaţi lumină!”, îi invit pe botoşăneni să încerce să fie vii. Omul viu este cel care se mişcă, care vorbeşte, e bucuros, discută, iese din casă. Le doresc din toată inima mea să încerce să fie vii, iar cel mai viu om este cel care se luptă cu sine însuşi. Asta e adevărata viaţă şi pe omul acesta Dumnezeu îl va cerceta tot timpul.

Deja ai votat!
Articolul precedent
Articolul următor
Botoșani
câțiva nori
18.6 ° C
18.8 °
17.7 °
27 %
6.7kmh
24 %
vin
19 °
sâm
25 °
Dum
25 °
lun
27 °
mar
18 °

CARICATURA ZILEI

POZA ZILEI

Nici hoții nu-s dezamăgiți și rămâi și tu cu mașina întreagă.

EDITORIAL

În avalanșa de știri, săptămâna trecută una a trecut aproape neobservată. Este vorba de anunțul făcut de Doina Federovici, președinta consiliului județean, că nu...

EPIGRAMA ZILEI

Drag mi-a fost calul bălan Și pe badea în Merțan Drag mi-e badea și în car Dacă e ... milionar!   -Dumitru MONACU

HAPPY CINEMA

POLITICĂ EDITORIALĂ

Politica editorială a Monitorului de Botoșani

Monitorul de Botoşani este un cotidian lansat pe 24 iunie 1995, cu distribuţie pe raza judeţului Botoşani. În ultimii ani tot timpul a fost...

ÎN ATENȚIA CITITORILOR

În atenţia cititorilor

Este foarte important pentru redacţia noastră  să ofere cititorilor  posibilitatea de a comunica cu noi  rapid şi uşor. Astfel, pentru: - a ne aduce la...

MONITORUL DE BOTOȘANI – COD DE CONDUITĂ

Codul de conduită al jurnalistului

În prezentul Cod, noţiunea de interes public va fi înţeleasă pornind de la următoarele premise: - Orice chestiune care afectează viaţa comunităţii este de interes...