„Medicina de urgenţă este o luptă cu moartea”

Ramona Elena Guraliuc, specialist în urgenţe şi şeful UPU-SMURD, susţine că a fi medic este mai important decât orice funcţie.

Reporter: – Sunteţi medic de urgenţă de cinci ani şi deja şef al UPU. Ce v-a făcut să alegeţi tocmai această specialitate, poate una dintre cele mai dificile?

Ramona Elena Guraliuc: – Într-adevăr, în luna august se împlinesc cinci ani. Am ales medicina de urgenţă pentru că simt că mă caracterizează. Se mulează foarte bine pe tiparul meu. Îmi place noul, îmi plac provocările şi diversitatea pe care mi le oferă fiecare caz în parte. Medicina de urgenţă reprezintă o provocare în fiecare zi, o luptă continuă cu moartea, dar şi posibilitatea de a ajuta atâţia oameni. În Urgenţă nu ai cum să întâlneşti acelaşi caz de mai multe ori într-o zi, nu ai cum să consulţi de mai multe ori acelaşi pacient într-o zi. Practic, energia pe care o primeşti şi pe care o dai este tot timpul la nivel maxim şi întotdeauna trebuie să creşti. Pentru că pacienţii aşteaptă întotdeauna să primească maximul de la tine.

– Cât de greu este să se formeze un medic de urgenţă?

– Dacă vii la serviciu cu plăcere, dacă eşti un medic devotat şi munceşti în specialitatea pe care tu ai ales-o, nu o faci cu greutate, ci cu plăcere. În plus, întotdeauna trebuie să dăruieşti tot ce ai mai bun şi să te adaptezi în funcţie de fiecare caz în parte. Spre deosebire de alte specialităţi, care îţi pot oferi o siguranţă a cazului pe termen lung, în Urgenţe lucrăm pe secundă, pe minut, poate cel mult prelungit pe zeci de minute. Este o specialitate multidisciplinară care nu poate fi făcută de oricine.

– Aveţi cazuri care vă marchează? Şi pozitiv şi negativ…

– Orice caz ne marchează, dar mai mult decât orice ne marchează atunci când, în maşina de terapie intensivă, avem copii. Un copil te sensibilizează altfel decât un adult. Şi la fel şi cu bătrânii, pe care eu îi simt mai neajutoraţi. Este o luptă cu moartea, în care noi facem tot ce este omeneşte posibil, dar până la urmă Dumnezeu este cel care decide. Nu întotdeauna, rezultatul este cel pe care ni-l dorim şi nu este uşor să trecem peste asta. Aşa cum există cazuri care ne marchează şi ne afectează psihic, există şi cele de la polul opus, care au impact pozitiv şi ne motivează să continuăm. Sunt oameni care supravieţuiesc unui stop cardio-respirator sau unui accident rutier grav şi care vin şi ne mulţumesc, chiar şi după ani. Şi energia lor pozitivă, cuvintele de laudă ne hrănesc şi ne motivează să fim mai buni.

– Sunt şi cazuri care să vă consume fizic?

– Medicina de urgenţă este o împletire de consum fizic şi psihic. Fiecare dintre noi face atât muncă fizică, cât şi psihică. Şi vorbesc aici mai ales de ceea ce noi numim „resuscitare pe caldarâm”, dar şi despre ce se întâmplă în Urgenţe.

– Simţiţi uneori nevoia unui psiholog după unele cazuri?

– Noi, aici în Urgenţe, ne ajutăm, ne sprijinim, ne îmbărbătăm, dar sigur ar fi necesar un psiholog mai aproape de noi. Putem apela la un psiholog în privat, dar, dacă ar fi să ne gândim la o secţie UPU în viitor, sigur aceasta ar trebui să aibă şi un psiholog. Ar oferi echilibru personalului, în situaţiile grele.

– Aţi fost pacient al UPU? Cum a fost experienţa?

– Da, în anul trei de facultate. Cu o colică renală. Dar şi de când sunt medic specialist în urgenţe. De fiecare dată am fost tratată bine. Colegii îşi desfăşoară activitatea cu foarte multă responsabilitate şi într-un mod disciplinat.

– Aţi avut ocazia să vedeţi cum este să fii medic în UPU, dar şi cum este să fii şeful unităţii. Cum se vede acest post de pe ambele părţi?

– Ca medic specialist am putut să observ şi plusurile şi minusurile din UPU. Am ajutat atât cât am putut şi cred că ăsta este şi motivul pentru feedback-ul pozitiv pe care l-am primit din partea colegilor. Cuvântul şef nu îmi place. Îmi place să fiu în primul rând un coleg. Îmi place să muncesc alături de colegii mei, pentru, că până la urmă, a fi medic şef este o etapă. Iar a fi medic este mai important decât orice altă funcţie sau titlu. Îmi doresc să evoluăm, să facem lucrurile să fie mai bine atât pentru noi şi pentru spital, dar mai presus de toate îmi doresc ca pacienţii să aibă parte de medicină de calitate şi,  dacă se poate, să creştem încrederea populaţiei judeţului şi a colegilor în serviciile noastre. Mi-aş dori să fiu un lider bun.

– Cum este văzut un medic de urgenţe de către pacienţi?

– Majoritatea părerilor sunt favorabile. Dar aici ajung şi cei care nu au găsit soluţii la medicul de familie sau cei care nu sunt asiguraţi. Faptul că ei sunt nemulţumiţi de sistem nu ne determină să avem o atitudine necorespunzătoare. Încercăm să corectăm şi să dirijăm pacienţii conform protocolului din serviciul nostru.

– Câţi dintre pacienţii care ajung la Urgenţe sunt cu adevărat urgenţe medicale?

– Dacă e să discutăm după definiţie, urgenţa este atunci când viaţa este pusă în pericol. Dar aici intervine subiectivitatea fiecăruia. Este greu să stabileşti dacă urgenţa reală a pacientului este cea pe care tu o consideri a fi urgenţă. Şi este greu să îi demonstrezi pacientului că, de fapt, nu este vorba de o urgenţă şi că putea găsi altă cale de rezolvare. Până la urmă, orice pacient care se prezintă la noi este evaluat şi dirijat către specialitatea de care are nevoie, dacă are nevoie.

– Şi pentru că tot vorbeam de cazurile care ar putea fi soluţionate şi în altă parte decât în Urgenţe, ar fi necesare mai multe centre de permanenţă? Sau dacă nu mai multe, mai bine dotate?

– Medicina de familie, din punctul meu de vedere, e o verigă foarte importantă. Cred într-o îmbunătăţire a serviciilor din medicina de familie şi cred că în viitor vom avea un nivel ridicat din punctul acesta de vedere, lucru care ne-ar fi şi nouă, la Urgenţe, de foarte mare ajutor. Cred că aceste centre de permanenţă ar rezolva o parte dintre cazurile care ajung la Urgenţe. Probabil că o monitorizare mai atentă a medicului de familie ne-ar ajuta din acest punct de vedere. Dar ceea ce pot să vă spun este că populaţia este îmbătrânită, bolnavă, sunt pacienţi care vin la noi la două-trei săptămâni de la externare şi care au nevoie de o altă internare şi tot aşa.

– Totuşi sunt pacienţi care ajung la Urgenţe şi preferă să aştepte patru-cinci ore pentru a fi consultaţi decât să meargă în policlinică sau la medicul de familie.

– Ei asociază medicina de urgenţă, medicina de spital în general, cu o calitate superioară a actului medical. Poate că s-au prezentat la medicul de familie şi nu au găsit soluţii şi se gândesc că, dacă vin la spital, vor fi ajutaţi.

– De cealaltă parte, sunt persoane care ajung la spital în ultimul moment, preferând să stea acasă mai mult decât trebuie.

– Da, iar experienţa ne-a arătat că pacienţii care sunt cei mai liniştiţi şi care au puţine prezentări în serviciile de urgenţă, sunt cei mai gravi. Aici intervine flerul, atât al asistentului din triaj, cât şi al medicului din cabinetul de consultaţii, care stabilesc, conform codurilor de culoare, gravitatea cazului. Clar că îmi doresc ca pacientul, dacă nu se simte bine, şi dacă nu este sigur asupra stării lui, să se prezinte la spital. Din păcate sunt şi persoane care mimează fel de fel de afecţiuni doar pentru un set de analize. Sau pur şi simplu sunt dependenţi de serviciul de urgenţă, de spital în general. Dar se poate întâmpla ca, la un moment dat, unul dintre ei să prezinte o acutizare. Un pacient cu multe prezentări cu durere toracică, dar care nu a avut nimic niciodată, la un moment dat poate veni cu infarct. Şi de asta insist, atenţia noastră trebuie să fie acordată fiecărui pacient, în egală măsură.

– Este ştiut deficitul de personal din Urgenţe. La ce capacitate se lucrează acum la Botoşani?

– Raportat la numărul de cazuri, personalul este la limită. Suntem doi medici într-o gardă, puţini asistenţi, dar încercăm să ne organizăm în aşa fel încât să ne ocupăm cât se poate de bine atât de serviciul medical de urgenţă, cât şi de maşina de terapie intensivă. Avem nevoie de oameni tineri şi îmi propun ca în viitor să asigurăm serviciul de urgenţă cu personal tânăr, plin de energie, care să dea un suflu nou secţiei. Dar medicina de urgenţă este o specialitate grea şi puţini o aleg şi mai puţini o şi termină.

– Noile măriri de salariu au crescut interesul personalului medical pentru UPU?

– Orice mărire salarială este binevenită. Un medic are acum motivaţia financiară să rămână în România. Dar medicina nu o faci doar pentru motivaţia financiară, o faci pentru că iubeşti oamenii, poate şi pentru că Dumnezeu ţi-a călăuzit paşii în acest fel. Nu pentru bani ar trebui tinerii să vină să se angajeze aici. În serviciul de urgenţă este foarte greu să fii începător. Cazurile sunt grave, contează fiecare fracţiune de secundă şi, de aceea, profesionalismul şi cunoştinţele unui asistent trebuie să fie vaste. În plus, noi funcţionăm în echipă. Îmi doresc ca membrii echipei să se înţeleagă din priviri la un caz şi este greu pentru un începător să facă faţă ritmului de aici.

– Şi vorbind de măriri de salariu, atitudinea personalului medical s-a modificat faţă de pacient, datorită acestora?

– Comportamentul trebuie să fie corespunzător, indiferent dacă există sau nu creşteri salariale. Regulile trebuie respectate de sus în jos, de la medici, la asistenţi, până la pacienţi şi rudele lor. Iar, înainte să spunem unele cuvinte, ar trebui să le trecem printr-un filtru.

– Se dă şpagă la Urgenţe?

– Eu nu sunt de acord cu termenul şi cu atât mai puţin cu darurile sau orice altă motivaţie financiară care ar putea veni din partea pacientului sau aparţinătorului. Tot ce pot spune este că şi eu şi colegii mei desfăşurăm actul medical la fel, indiferent dacă există aparţinători sau pacienţi care ar putea să îşi permită să facă astfel de gesturi.

– Tudor CHIRIAC