Ioan Zobu, unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn, susţine că aceasta este cheia succesului.
Reporter: – Istoricul Gheorghe Median spunea despre dumneavoastră că sunteţi „un artist neliniştit în aflarea rosturilor lumii şi a minunilor ei, hotărât să le dea un sens prin intermediul artei”. Vorbiţi-ne despre începuturi.
Ioan Zobu: – M-am născut în satul Cotu – comuna Copălău, pe 27 septembrie 1958. Am învăţat în satul natal, apoi la Şcoala Profesională în Botoşani, unde m-am pregătit pentru a fi angajat la Cooperativa Înfrăţirea. Am dorit să mă calific în domeniul lemnului, pentru că asta îmi plăcea. În paralel, am început cursurile la Şcoala Populară de Arte, cursul de sculptură. Doamna profesoară Daniela Amitroaie a venit la şcoală şi a luat 28 elevi de la profesională. Din 28 am mai rămas trei.
– Care a fost prima „sculptură”?
– De mic am fost atras de cioplitul lemnului. Cam de la vârsta de patru ani îmi plăcea să cioplesc beţe, arcuri, lucruri pentru copii. M-au fascinat beţele de la lemnul de corn, în partea de jos cu excrescenţe, cu forme ca de balaur, cap de animal. Îmi plăcea grozav să le cioplesc. Bunicul a fost tâmplar şi după ce a plecat din această lume am găsit prin curte o piuă pentru bătut grâul cioplită în lemn dur. M-a fascinat că a reuşit să găurească un butuc de vreo 30 de centimetri pe o adâncime de 50-60 de centimetri. Îmi plăcea să lucrez în lemn, eram fascinat de covata pentru frământat aluat, sau cea pentru legănat pruncii, ustensilele pentru tors, stativele, ragilele pentru pieptănat lâna sau cânepa. Cum nu aveam acces la uneltele tatei, foloseam un cuţit mic în formă de peşte, iar pentru lemn mai gros foloseam o bucată de coasă de 20 de centimetri, înfăşurată la un capăt cu sfoară. Au fost primele mele ustensile cu care am lucrat, dar fără ştirea tatei. Bucata de coasă era periculoasă, am semne şi acum pe mâini de atunci. Nu mă descurajam, de, arta cere sacrificii. Şcoala de Arte mi-a deschis perspectiva şi viziunea către artă. Doamna profesoară a văzut că am potenţial, a insistat să merg pe acest drum şi-i mulţumesc pentru asta.
– Când aţi avut primele expoziţii?
– Atunci erau foarte multe evenimente, Cântarea României şi ni se dădeau anumite tematici pentru sărbătorile respective. Eram eu cu colegul Mircea Prozoroschi. În primii ani am participat la expoziţii colective, cu lucrări de pictură, sculptură, grafică, expoziţii organizate de Şoala Populară de Arte, în perioada 1973-1978. Până în anul 1984 au tot fost organizate expoziţii. Am avut expoziţii şi cu pictorul Cornel Dumitriu, colegul de la pictură. Se scria despre noi în ziare şi chiar dacă era uneori doar o ştire, era fantastic. La timpurile acelea mi-au dat un imbold enorm, fiind tineri dornici de afirmare, eram stimulaţi. Am dosare întregi cu ce s-a scris în acea perioadă. Am avut multe premii şi menţiuni, am fost apreciat chiar de atunci.
– Care a fost prima dumneavoastră lucrare ca artist?
– Se află şi acum la Şcoala Populară de Arte, este o lucrare de artă naivă, un dac. Acea lucrare a fascinat şi a fost pusă pe afişul principal la Cântarea României. Am realizat apoi multe chipuri de femei, de mame.
– În ce an v-aţi autoexilat din lumea artei?
– În 1984 am fost trimis de întreprinderea unde lucram în Libia, pentru un an, la montat mobilier în şcoli, săli de sport, stadioane. Apoi am lucrat un an în Irak. Când am revenit în ţară, am început să lucrez în forţă, însă nu am mai expus, pentru că aveam o reţinere din cauza vremurilor tulburi când nu se prea gândeau mulţi la artă. După Revoluţie am început o afacere în domeniul lemnului, cu un asociat şi zece angajaţi. Am sculptat mult şi în acea perioadă. Pe fondul agitaţiei cu firma, cu angajaţii şi, cum nu sunt fumător, găseam refugiu în sculptură. Echilibrul meu era în artă. Mai mult de jumătate din lucrări le-am făcut după Revoluţie.
– Am văzut că aveţi o relaţie deosebită cu lemnul.
– Orice bucată de lemn mă cheamă, îi văd viitoarea formă. Lucrând, forma respectivă se tot schimbă până ajunge la ceea ce vreau eu. În fibra lemnului se ascund chemări ce vor să fie auzite, simţite, cunoscute, de aceea, cel care răspunde chemărilor şi le găseşte formele potrivite, stabileşte o legătură aparte, ca o mărturie vie a comunicării între sculptor şi lemn, ca un semn al continuităţii vieţii într-un sens magic. Am asociat frumuseţea formelor feminine cu profunzimea vieţii care ascunde în ea clocot, furtuni, ecouri, idealuri, putere, sentimente.
– Aţi abandonat lucrările figurative în favoarea celor non figurative.
– Îmi plac foarte mult luminile, decupajele, îmi place să reprezint femeia. Am lucrări ca Enigma, Euforia, Instinct, dar şi cu teme istorice Războinic, Dac, Cap de dac, Arcaşi. Nu mi-a plăcut realitatea, ci misterul. Spre exemplu, „Pradă” e o femeie cuprinsă de disperare, sau un cap de acvilă, sau un ochi. Lucrările mele pot fi interpretate în mai multe feluri. Extaz, Miraj, Ecou, Destin (un om învins, dar care poate să renască oricând), Suspin, Cobra, Războinic, Lumini şi Umbre, Dorinţă (curajul de a îndrăzni să visezi şi să aspiri la idealuri înalte, o coagulare a neliniştii şi a hotărârii de a nu ceda), Prinţesă etc.
– Lucrările au un mesaj izvorât din frumuseţea şi sensibilitatea gândurilor dumneavoastră.
– Sunt captivat de artă, de sculptură, de pictură, de muzică.
– În faţa atelierului dumneavoastră sunt câteva lucrări care aduc un zâmbet chiar şi pe chipul celor mai îngânduraţi trecători.
– Am realizat câteva lucrări de amuzament, mai mult pentru copii. Ei se opresc şi, invariabil se opresc şi părinţii sau bunicii. Din zece persoane care trec pe lângă atelier, cam şase-opt se opresc şi se uită la buturugile zâmbitoare. Chiar şi persoanele în vârstă, posomorâte, se opresc şi în câteva minute văd pe chipul lor un zâmbet. Şi este extraordinar să aduci un zâmbet pe chipul oamenilor. Sunt buturugi cu chipuri zâmbitoare şi zilnic sunt întrebat dacă nu le vând. Sunt masive, cea mai mare are 200 de kilograme, sunt greu de manevrat şi lucrat, dar sunt o pată de culoare. Am pregătit câteva pentru o grădiniţă. Vreau să fac un gard în faţa atelierului şi pe fiecare stâlp voi pune câte o figurină, câte o suricată zâmbăreaţă, cam de 22 de centimetri. Va fi o galerie de artă în aer liber.
– Aţi avut expoziţii personale?
– Am avut trei expoziţii personale înainte de Revoluţie, la Teatrul „Eminescu”, Galeriile de Artă şi Cinematograful Unirea.
– Pe când o nouă expoziţie?
– Voi mai expune în Iaşi, Cluj, Bucureşti, Botoşani. Vreau să mai organizez expoziţii cu pictorul Cornel Dumitriu.
– Aţi vândut până acum sculpturi?
– Nu am vândut până acum nici o lucrare, nu am putut să mă despart de ele. În primul rând, vreau să fie cunoscute de public, să le vadă cât mai multă lume. M-a speriat gândul că le va cumpăra cineva şi nu le va mai vedea nimeni. E o bucurie să le expun să le admire cât mai mulţi oameni. Acum fiica mea lucrează la primul meu album de artă. Ea este pasionată de fotografie şi se ocupă de afişe, de expoziţiile mele, de tot.
– Voiam să vă întreb dacă se poate trăi din artă, dar dacă nu aţi vândut nici o sculptură …
– Nu. Când creez nu mă gândesc la ce beneficii voi obţine, pentru că rodul imaginaţiei ar fi distorsionat şi nu aş putea nicicum să transpun ceea ce simt cu adevărat în lucrarea pe care o fac. Ani la rând s-a plătit bine sculptura în lemn, din asta am trăit, draperii sculptate, mobilier, uşi. În ultimii ani m-am profilat pe rame, sunt singurul care a mai rămas deoarece sunt greutăţi mari cu activitatea de producţie. Fac rame pentru goblenuri, tablouri, fotografii. Multe femei plecate în străinătate lucrează goblenuri şi când vin acasă le pun în rame. Mă bucur că a început lumea să renunţe la plastic şi descoperă frumuseţea lemnului. În sculptură am foarte multe de spus, dar vorbesc prin operele mele. Doresc să scot la vedere echilibrul dintre zbuciumul interior şi puterea de a reda acea frumuseţe subtilă şi profundă a trăirilor interioare. Trăirile se împletesc în formele lucrărilor şi aceste forme fac să vibreze glasul trecutului, dar şi viaţa prezentă în ele. Fiecare creaţie a apărut în anumite etape ale vieţii mele incluzând în ea fie zbuciumul, fie liniştea, fie clocotul sau efervescenţa momentului respectiv. Creaţiile mele reprezintă oglinda sufletului meu, cu emoţiile ce m-au acaparat în momente deosebite ale vieţii. Îi invit pe privitori să-şi pună întrebări, să se îmbogăţească sufleteşte şi să devină mai buni în ceea ce fac, sau măcar să încerce să zâmbească mai des.
– Care a fost scânteia care v-a determinat să expuneţi după 30 de ani de absenţă?
– Mi-am luat libertatea de a medita asupra sensului creaţiei mele, departe de orice influenţă din afară. Pentru creaţie am nevoie de libertate şi neîngrădire, să fac ce simt, să nu pierd ideea aşteptând păreri sau aprobări, pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine decât mine cât de intensă şi de diferită este trăirea mea. Prin urmare, eu trebuie să aleg modul în care scot la lumină partea nevăzută a ceea ce fierbe în interiorul meu. Cred că sunt unicat, deoarece, de regulă, un artist doreşte să expună lucrările. E o raritate să aibă cineva atât de multe lucrări ca să poată face o expoziţie. De regulă, un sculptor realizează cam cinci-zece lucrări într-un an. Eu am 250 de lucrări, din care 150 sunt pregătite pentru a fi expuse, celelalte mai trebuie rectificate. Am început anul 2018 în forţă, cu trei expoziţii personale la Ateneul din Iaşi, Galeriile Traian şi Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”. Mi-a dat un imbold faptul că lucrările mele au fost foarte bine primite în Iaşi. La Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” am expus 38 de lucrări. Creaţiile mele sunt strâns legate de anumite momente din viaţă, iar fiecare lucrare a apărut când a vrut ea şi a cuprins cât a putut de bine o părticică din vibraţia ce m-a tulburat şi a căpătat forma şi faţa momentului respectiv.
– Ce transmiteţi prin lucrările dumneavoastră?
– Vreau să arăt frumuseţea lumii şi frumuseţea sufletului. Lucrările unui artist reprezintă sufletului lui, cum e sufletul, aşa sunt şi lucrările. Mie îmi place veselia, bucuria, nu vreau să transmit tristeţe. Lumea e tristă şi de aceea eu vreau să bucur prin arta mea, să transmit bucurie şi iar bucurie, de zeci de ori bucurie.
– Virginia CONSTANTINIU
