Aglaia Corneanu este un model pentru orice botoşănean, reuşind să reabiliteze o clădire monument şi să promoveze creaţia lui Ştefan Luchian mai bine decât oricine altcineva.
Reporter: – Pentru început, vorbiţi-ne despre dumneavoastră.
Aglaia Corneanu: – Sunt născută în municipiul Botoşani. Tatăl meu avea o casă în zona armenească. Părinţii au plecat în refugiu, iar când au revenit în Botoşani au găsit casa fără uşi, ferestre şi acoperiş. Atunci, tatăl meu a reparat casa, după care a vândut-o şi cu banii pe care i-a luat a mers în Timişoara, cu noi, cei doi copii mici. În clasa a VII-a, i-am spus tatei că vreau să merg la o şcoală de desen. Aşa a şi fost, am dat examen, am intrat la Liceul de Artă, după care am făcut facultatea tot în Timişoara, calificarea artă plastică, pictură, grafică, istoria artelor, artă populară românească. Ştiind că sunt din partea aceasta a Moldovei, am decis să revin aici. Am crescut trei copii singură şi am jurat că în momentul în care copiii sunt mari, mă întorc în locul unde m-am născut, ca o floare care se întoarce în pământul care i-a dat viaţă.
– Cum v-aţi decis să reabilitaţi Casa Ceomac-Cantemir?
– Eram profesor la Liceul Pedagogic şi treceam mereu pe lângă această casă, care era în paragină. M-am interesat, însă nimeni nu spunea nimic. M-am dus la primărie, la domnul primar Ioan Cojocaru şi am dat o declaraţie în care am scris că vreau să iau casa să o refac, cu bani proprii şi din sponsorizări.
– Aţi ştiut de la început ce vreţi să faceţi cu casa?
– Am vrut să o repar fiindcă ştiam că este monument istoric. Fiind profesor de istoria artelor, am văzut pridvorul care e brâncovenesc şi am zis că asta e valoare, gândindu-mă că şi tatăl meu a avut în zonă o casă asemănătoare. Nu ştiu dacă puteţi înţelege că poate să ţi se aşeze la inimă chiar şi o casă. Poate să se aşeze la inimă şi o personalitate, cum este Ştefan Luchian, care nu mai este printre noi. Eram conştientă că dacă nu refac această casă, sunt pasibilă de închisoare. În 1996 am reuşit să obţin casa de la primărie. Am conlucrat foarte mult şi din prima clipă cu Muzeul Judeţean, mai exact cu arhitectul Mihai Mihăilescu. Dânsul m-a sfătuit permanent. Am avut o repartiţie din partea primarului, care mi-a spus „duceţi-vă şi opriţi-i degradarea”. Problema restaurării a fost la fel de grea ca lupta cu cei care nu doreau ca acest monument să fie repus în valoare.
– Câţi ani au durat lucrările?
– Din anul 1996 până în 2000, atunci am făcut sfinţirea şi inaugurarea. Casa are valoare istorică, este un model de casă de târgoveţ pentru oraşul Botoşani. Au fost nişte lucruri cheie în tot acest demers şi a fost cu adevărat o întreagă epopee. Restaurarea casei a fost egală cu lupta asta cu oamenii, deoarece mulţi ne-au pus piedici. Dar nu m-am dat bătută şi, în general, fac lucruri care îmi depăşesc forţa. Mi-au plăcut întotdeauna cărţile cu eroi. M-a impresionat casa care era părăsită de şapte ani şi distrusă de cei care au luat inclusiv duşumele, uşi, ferestre. În curte erau vişini cât mine de mari, pom lângă pom. Am văzut un desen la domnul Mihăilescu în care era cărarea de piatră de la treptele casei la portiţă şi am dat cu sapa până am ajuns la acea cărare, acoperită în ani cu pământ.
– Aţi restaurat un monument istoric în patru ani şi sunteţi un exemplu pentru autorităţile care nu reuşesc să repună în valoare unele monumente istorice.
– Dacă imobilele au proprietari, aceştia trebuie obligaţi să le reabiliteze. În primul rând trebuie să avem suflet pentru ce ne-au lăsat moştenire înaintaşii. Dincolo de toate explicaţiile şi demersurile, contează să fii om şi trebuie să existe acei oameni care să îşi dorească cu adevărat să reabiliteze aceste clădiri emblematice.
– Ce aţi simţit când aţi inaugurat casa?
– O emoţie foarte mare. Părintele protopop Lucian Leonte, membru fondator al Fundaţiei „Ştefan Luchian”, a vorbit foarte frumos atunci. La sfinţire a fost strănepotul pictorului, Radu Alexandru Cornescu, care a murit în 2008 şi de la care avem toate obiectele care au aparţinut pictorului.
– Când aţi înfiinţat fundaţia?
– În anul 1999, în acest an avem 20 de ani de activitate închinată lui Luchian. Am observat că dintre geniile Botoşanilor, Luchian nu are casă memorială şi aşa am ajuns la Fundaţia Luchian. Din clasa a IX-a m-au impresionat viaţa şi opera lui Luchian. Când a fost la noi Ion Caramitru mi-a spus că în filmul „Luchian”, a stat în patul de suferinţă al lui Luchian, din Bucureşti, strada Mendeleev 29, că această casă există, are o placă comemorativă. Eu m-am minunat de toate acestea şi aşa am ajuns în Bucureşti. L-am găsit pe Radu Alexandru Cornescu în acea casă. La început acesta nu ştia mare lucru, nici măcar despre Luchian. După un timp, când l-am mai vizitat i-am dus o reproducere după autoportretul lui Luchian şi atunci mi-a spus că dacă va mai picta, va scrie pe toate tablourile că este strănepotul lui Luchian. I-am trezit conştiinţa.
– De unde aţi luat obiectele care au aparţinut lui Luchian?
– Lucrurile le-am adus de la Bucureşti, cu o maşină de la Raj „Apa”, graţie directorului de atunci Daniel Afrăsînei. Rolul meu a fost să îi unesc pe oameni şi am găsit oameni cu suflet mare care m-au ajutat.
– Nu v-a fost uşor…
– În fiecare seară cădeam de oboseală, dar mă trezeam brusc şi mă închinam. M-a ajutat Dumnezeu în tot acest demers, dar şi mulţi oameni. Să vă dau un exemplu. Am primit un colac de sârmă din oţel, de la Ovidiu Daniliuc şi l-am dus IUPS, unde au fost făcute scoabe pentru îmbinarea grinzilor din lemn la casă. Am luat scoabele în două sacoşe mari şi cum nu am avut bani de tramvai, de acolo, din Zona Industrială, am venit pe jos, cu sacoşele, până la casă. Nu ştiu de unde am avut atâta putere.
– În vara anului trecut aţi primit titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Ştefăneşti.
– Am fost foarte emoţionată. E un lucru nemaipomenit să fii cetăţean de onoare al oraşului unde s-a născut Luchian, la 150 de ani de la naşterea acestuia şi în An Centenar.
– La Ştefăneşti ce aţi reuşit să faceţi pentru Luchian?
– Muzeul a fost închis înainte de 2009. Din 2009 am făcut audienţe şi memorii pentru acea clădire, a vechiului muzeu Luchian. Trei preşedinţi de Consiliu Judeţean s-au schimbat de atunci. În 2009, am avut un proiect cu Consiliul Judeţean, am dus acolo Ansamblul de la Casa Sindicatelor, cu dansatori, cu solişti şi pe platforma muzeului au cântat, au dansat, în cadrul Zilelor Luchian. Preşedintele CJ, Mihai Ţâbuleac, a venit şi a pus o coroană la bustul lui Luchian. Eu l-am invitat în muzeu, era vară, avea o cămaşă din mătase şi s-a agăţat în uşa care era scorojită. Muzeul era transformat într-o magazie a şcolii. I-am spus, „domnule preşedinte, ce se poate face acum?”. „La prima şedinţă trecem clădirea de la primărie la Muzeul Judeţean” şi aşa s-a întâmplat. A fost un punct foarte bun, însă clădirea a fost abandonată, a fost un proiect de reabilitare abandonat printr-un sertar şi am ajuns în 2016, la o sută de ani de la moartea pictorului şi am zis „nu se mai poate”. Din 2009 tot am făcut memorii şi audienţe şi doar promisiuni, că va fi făcută o comisie, că vor cere fonduri etc. Mă duceau cu vorba. Am scris la guvern „vă rog să daţi un telefon la CJ să dea bani pentru muzeul din Ştefăneşti că sunt 100 de ani de la moartea pictorului şi acolo nu e nimic care să vorbească despre marea personalitate”. Am trimis adrese la mai multe instituţii. Am fost contactată de cineva de la Ministerul Culturii, care mi-a spus că ministerul nu are bani, dar pe orice tipăritură putem să trecem antetul ministerului. Am spus „ne faceţi o mare onoare”, ce era să mai spun? Atunci s-au dat banii de la CJ şi s-a reuşit restaurarea clădirii. Urmare a demersurilor mele, la CJ au venit adrese din mai multe părţi. CJ avea în intenţie să reabiliteze clădirea, dar lucrurile erau tărăgănate.
– Şi cu denumirea liceului cum a fost?
– Acum 50 de ani, profesorii de la Ştefăneşti au cerut ca liceul să poarte numele lui Ştefan Luchian şi a fost aprobat acest lucru. După Revoluţie, un cap pătrat, a luat numele lui Luchian, pe motiv că în Botoşani există un liceu ce-i poartă numele, dar este liceu de artă, e cu totul altceva. Târziu am băgat de seamă acest lucru, am scris la inspectorat, la Ministerul Educaţiei. I-am spus domnului director Mocanu să facă demersuri la Prefectură şi într-adevăr, la puţin timp, numele liceului a fost reprimit. Asta şi în memoria acelor profesori care şi-au dorit atât de mult. Aceiaşi profesori, acum 50 de ani, şi-au dorit o placă comemorativă. Cu domnul Mihăilescu am ajuns la vechea garnizoană, locul unde a lucrat tatăl pictorului. Placa din marmură a făcut-o Liviu Sauciuc, care are o firmă în Cimitirul Pacea. Am pus placa şi am dezvelit-o la o sută de ani de la naşterea pictorului. Au participat copii de la Palatul Copiilor şi de la Mileanca. Stânca am primit-o de la domnul Sorin Grindei, care este consilierul primarului Cătălin Flutur. Sorin Grindei ne-a dat stânca, a transportat-o la Ştefăneşti, a inscripţionat-o şi a montat-o acolo, lângă muzeu. Fiindcă Ştefan Luchian a fost ca o stâncă în calea vieţii, a luptat cu boala. Am dezvelit placa şi stânca în aceeaşi zi.
– Acum aşteptaţi să fie redeschis Muzeul Luchian.
– Da, sigur. Acesta este evenimentul aşteptat de mine.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani?
– Este o onoare pentru mine, o recunoaştere a muncii mele pe care am făcut-o fără să mă gândesc la vreo răsplată. Am fost foarte emoţionată la festivitate. M-am bucurat, este o recunoaştere că nu am trăit degeaba. Cât mă vor mai ţine puterile, îl vom aniversa şi comemora pe Ştefan Luchian.
– Sunteţi un deschizător de drumuri în privinţa reabilitării unui monument istoric.
– Trebuie să pui suflet şi dacă ai o idee, să o duci până la capăt. Cum puteam eu trăi, dacă nu reuşeam să repun în valoare această casă? Mi-am dus misiunea la bun sfârşit, am dorit să fac ceva pentru oraşul unde m-am născut, că am venit cu o dragoste mare şi când am pus piciorul în gară, am ştiut sigur că de aici mă trag.
– Ce reprezintă Ştefan Luchian pentru dumneavoastră?
– Luchian este un geniu şi mi-ar fi părut rău să i se piardă numele şi locul naşterii. Nu mi-am dorit altceva, decât să-i facem cunoscută viaţa şi opera, pentru că este o mare personalitate a picturii moderne româneşti şi am reuşit să-l facem cunoscut în ţară şi peste hotare şi cartea de onoare de la fundaţie ne stă mărturie. Au ajuns materiale până în Coreea, Japonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ucraina şi-n alte oraşe, fiindcă am avut cinci proiecte finanţate de Fundaţia Internaţională Carpatica. Au venit profesori universitari din Olanda, Coreea, un dirijor din Coreea, grupuri din toată ţara şi îmi face o mare bucurie să le pot vorbi despre viaţa şi opera pictorului. Am găsit multe date despre biografia lui Luchian şi vor fi în jurnalul Laurei Cocea, care va vedea lumina tiparului până în luna iunie a acestui an.
