five × 2 =

A password will be e-mailed to you.

Michail Lichiardopol, reprezentantul unei familii care a distrat generaţii de români, susţine că viaţa sa e un roman în desfăşurare, iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a învăţat este că fericirea constă în bucuriile simple

 

Michail Lichiardopol, sau omul „care aduce bâlciul”, provine dintr-o familie care îşi permite aproape orice, dar spune că niciodată nu au fost taxaţi atât de mult cei care muncesc.

 

Reporter: – Ce sentimente vă încearcă după succesul fulminant al festivalului de la deschiderea Parcului Cornişa?

Michail Lichiardopol: – Nu a fost simplu, am lucrat în echipă o lună şi jumătate pentru pregătirea evenimentului, la iniţiativa şi curajul domnului primar Cătălin Flutur. Mă bucur că efortul nostru a avut rezultatul scontat şi Botoşaniul a ieşit astfel în lume.

– Care este, pe scurt, istoria familiei dumneavoastră?

– Tatăl meu, George Lichiardopol, era ucenic la Şantierul naval al unchilor mei, în Brăila. Tata a învăţat de toate şi tâmplărie şi confecţii metalice şi, când avea 18-19 ani, a venit Circul Kratel, cel mai mare circ din Europa. Tatălui meu i-a plăcut mult viaţa aia de circ şi s-a angajat acolo. Pe mama a cunoscut-o în Bucureşti. Unde este acum Intercontinentalul se monta circul, vorbesc de anii ’50. Mama lucra la o cofetărie, acolo unde a ajuns un urs scăpat de la menajerie. Tata a mers după urs şi a cunoscut-o pe Emilia, iubirea vieţii lui. Fiind un om priceput, tata a ajuns administratorul circului. A făcut o maşină de vată din zahăr, apoi una de floricele şi primul carusel pe lângă circ. După un timp, a decis să meargă pe cont propriu. A făcut lanţuri mari, apoi un carusel şi a urmat epoca utilajelor hidraulice. Tatăl meu a construit primul sky-lift din România. Au mai fost şi altele în Olanda, Franţa, erau cu 12 canapele, tatăl meu l-a făcut cu 16 şi de acolo a început succesul.

– Cum a ajuns la Botoşani?

– El făcea traseul acesta de la Botoşani, Suceava, Burdujeni, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei, Sighetul Marmaţiei, Borşa, Baia Borşa, Baia Mare, Satu Mare. Şi ca atare eu m-am născut la Satu Mare. Când s-a întors spre toamnă la Botoşani, să plece mai departe, a venit frigul şi aşa a rămas în Botoşani, în anul 1967. Era prieten cu primarul şi viceprimarul şi i-au spus să rămână aici. A cumpărat un teren pe strada Independenţei, în spatele fostului Restaurant Flora. Acolo montam noi pe vremuri.

– Cum s-a descurcat tatăl dumneavoastră în perioada comunistă?

– Noi eram cunoscuţi ca mici meseriaşi. Mai erau mici activităţi de familie, cizmărie, flori de nunţi, lumânări etc. S-a obişnuit lumea cu noi, eram cunoscuţi ca oamenii „care aduc bâlciul”, aşa se spunea pe vremuri. La început eram de nebăgat în seamă, însă an de an venind cu ceva nou, când am ajuns mari, eram deja cunoscuţi. Am fost verificaţi la legea 18 de patru-cinci ori. Fiind foarte corecţi, am reuşit să justificăm şi casă şi masă. Tatăl meu avea două maşini americane pe vremea aceea. Dacă nu puteai justifica veniturile şi cheltuielile, făceai închisoare, iar banii erau confiscaţi. Oamenii regimului erau foarte drastici, dar noi aveam mai multă justificare decât considerau ei că noi cheltuim.

– Oricum, eraţi sub lupă…

– Tot timpul, însă eu, fratele meu şi sora mea ne vedeam de liceu, eram liniştiţi. Îmi aduc aminte că fiecare şcoală avea informatorul ei care îi pâra pe toţi care comentau la adresa lui Ceauşescu. Ba chiar şi în fiecare crâşmă era câte unul în colţ care superviza mesenii.

– Ce problemă a avut tatăl dumneavoastră cu regimul?

– După cutremurul din martie 1977, părinţii mei au vrut să adopte două gemene, dar le-a adoptat altcineva. Atunci tata a donat 20.000 de lei, erau bani mulţi atunci, şi încă 15.000 de lei după sărbătorile pascale. Era un şef la Miliţia Economică la judeţ şi l-a chemat pe tata să-l întrebe de unde a avut bani să-i doneze. Tata s-a înroşit la faţă de nervi şi i-a spus „tovarăşe colonel, chiar dacă furam banii ăştia şi tot nu trebuia să mă întrebi, că i-am dat la nişte amărâţi, care au rămas fără case şi stau în corturile armatei”. Dincolo de asta, chiar în comunism am întâlnit oameni de o seriozitate şi de un cuvânt nemaipomenite. Erau comunişti şi comunişti. Ştiţi care au fost periculoşi? Cei care au venit la putere prin 1990, a doua echipă a comuniştilor, cei dornici să se afirme şi să adune averi. La ultima percheziţie din anul 1985, au venit samavolnic şi ne-au confiscat toate bijuteriile din aur. Să nu vă închipuiţi că era comoara lui Ali Baba şi 40 de hoţi, dar, adunat de la întreaga familie, erau aproximativ 1.200-1.500 de grame. Mama avea de la bunica mea câteva bijuterii de familie cum se făceau pe vremuri, care aveau mai mult o valoare numismatică. Erau bijuterii la care nu contează gramajul, ci manopera şi vechimea lor.

– Dar de ce vi le-au confiscat?

– Pentru că aşa au vrut miliţienii. L-au arestat pe tata şi l-au dus la Bucureşti, credeau că prin asta ajung toţi generali. Eu cu fratele meu am fost anchetaţi. La Bucureşti i-au întrebat de ce l-au dus pe tata acolo. Le-au spus să-l ducă înapoi şi tata a înţeles că e liber când i s-a spus că poate să meargă cu trenul la Botoşani.

– Şi cu bijuteriile ce s-a întâmplat?

– Au rămas confiscate, cu proces verbal pe care scria bijuterii din metal galben. Tata era amic cu generalul Cheptanaru, care i-a spus să dea în judecată poliţia şi aşa ne-am recuperat bijuteriile. Mai lipseau nişte piese, probabil le-au plăcut doamnelor de la judeţeana de partid. Avea mama un colier, un ceas frumos pe care nu le-a mai recuperat. Au tergiversat procesul pentru că se temeau că iese scandal mare, dar tata i-a spus domnului avocat Săndulache, Dumnezeu să-l odihnească, să meargă mai departe cu procesul, chiar dacă lipsesc unele bijuterii şi la următorul termen am avut câştig de cauză. Am multe întâmplări din astea care ne-au pus la încercare. Viaţa noastră e un roman. Am fost o familie liniştită, care am avut bani şi puteam să ne permitem orice, dar am fost oameni liniştiţi, ne-am văzut de treaba noastră. Nu ştiu ce e aia o vacanţă, deoarece tot timpul i-am însoţit pe părinţii mei prin ţară. Copiii noştri au fost educaţi la fel, în spiritul muncii, preţuirii banului muncit.

– Când aţi preluat frâiele afacerii?

– După anul 1990. Nu a fost uşor, dar am avut avantajul că sunt de mulţi ani în branşa asta, mă cunosc cu o mulţime de primari care mă ştiu de om serios. Am firme concurente care promit marea cu sarea, dar primarii vor să lucreze cu mine.

– Cum se distrau oamenii în comunism? Veneau la bâlci?

– Eram singura lor distracţie, aveau bani şi nu aveau pe ce să-i cheltuiască. Acum oamenii au o mulţime de opţiuni, dar, din păcate, mulţi nu au timp să realizeze că fericirea constă în bucuriile simple. În regimul trecut, toată lumea care era aptă de distracţie venea la noi. Pentru noi a fost mult mai bine atunci, decât acum. Acum trebuie să te lupţi ca să faci nişte bani.

– Ce dotări aveaţi în Luna Park?

– Aveam lanţul acela mare, sky-lift şi un carusel pentru copii. S-a schimbat regimul şi a trebuit să ne adaptăm din mers. Am adus utilaje nevăzute, o să mai aducem în limita posibilităţilor. Avem grupuri generatoare, camioanele noastre, pot să le montez şi pe munte, nu am nevoie de nimic de la nimeni. Avem rulote unde sunt dormitoare, avem un vagon bucătărie şi baie. Eu stau mereu lângă oamenii mei şi ne mutăm cu toţii, cu căţel, cu purcel.

– Unde sunt rădăcinile familiei dumneavoastră?

– În Grecia. Sora mea s-a dus pe insula Kefalonia să găsească rudele şi când a întrebat de Lichiardopol, i s-a răspuns „care din ei, că toţi suntem Lichiardopol”. Rudele mele sunt în Brăila, oraş unde strămoşii au ajuns în anul 1870. Bunicul a fost comandor de navă, unchii mei au avut şantierul naval. Toţi au lucrat în domeniul naval în Brăila. Am fost învăţaţi cu munca de mici. Tunuri cu ţigări să facă alţii, nu noi. Toţi am fost oameni corecţi, cinstiţi şi ne vedem de treaba noastră.

– Mi-aţi spus că sunteţi un om fericit. Care este secretul pentru o viaţă fericită?

– Educaţia în primul rând, a noastră, a copiilor, a urmaşilor. În viaţă nu trebuie să fii lacom, deoarece lăcomia i-a distrus pe mulţi. Îi apreciez pe oamenii care trăiesc doar din salariu, pe ei îi văd chiar fericiţi. Îşi drămuiesc banii şi merg în concediu, sau în mici excursii la final de săptămână. Eu nu am avut o zi de concediu în viaţa mea. Deja drumul la noi e bătătorit, dar m-ar fi bucurat o viaţă din asta fără griji. Trece luna, vine leafa. Acum nu mă mai angajează nimeni, dar aş lăsa tot ce am să mă fac bugetar. Să nu mai plătesc impozite mari la stat, numai ISCIR-ul mă costă 150 de milioane pe an, ITP-ul la utilaje încă 50 de milioane. Din păcate, în ţara noastră au ajuns să fie protejaţi toţi beţivii şi leneşii pentru voturi. A ajuns ţara asta la sapă de lemn. Să dezvolte ţara cu ei, cu beţivii şi cu leneşii. Să ia de la ei impozite, taxe. Mulţi nu mai vor să muncească şi este din ce în ce mai greu de găsit forţă de muncă.

– Aţi avut propuneri să intraţi în politică?

– De mai multe ori, dar am refuzat. Eu nu am nevoie de stele pe umăr, ci îmi văd de treaba mea. Nu vreau să fac politică, îi las pe alţii. Am o viaţă destul de frumoasă şi de zbuciumată în acelaşi timp şi nu-mi trebuie politică. Îmi place lucrul bun, de calitate şi pentru asta trebuie să alerg.

– Care eveniment de-a lungul anilor v-a rămas la suflet?

– Sunt multe. Eram în 1970 la Bârlad, cu parcul de distracţii, şi a venit cineva cu o Volgă şi i-a spus tatei că îl aşteaptă cineva la primărie. Când a ajuns tata acolo, secretarul cu propaganda, cel care l-a chemat, i-a spus „Eu sunt Vasile pe care-l băteai tu mereu la şcoală”. S-au îmbrăţişat şi au rămas prieteni şi acel om a fost ca al doilea tată pentru mine. Tata i-a cununat o pereche de copii, iar eu i-am botezat nepotul. Era profesor de istorie şi ţin minte că avea o bibliotecă imensă. A murit, Dumnezeu să-l odihnească, şi în fiecare an mă duc la el la mormânt. De aia vă spun că în vechea generaţie de comunişti erau şi oameni deosebiţi. Prin ’80, când nu mai erau aprobate adunări de persoane, să nu se vocifereze la adresa lui Ceauşescu, s-a renunţat la multe bâlciuri, dar noi puneam, graţie domnului Vasile Rugină, că aşa îl chema, utilajele în centrul Bârladului şi stăteam o lună şi jumătate. În locul taxei pe teren, făceam sponsorizări. Trebuia să ajungă Ceauşescu în Bârlad, la fabrica de rulmenţi. „Cine cumpără mocheta roşie – Lichiardopol”. E un ceas în primărie tot de noi cumpărat. Tata a primit şi cheia oraşului Bârlad.

– Pe Ceauşescu l-aţi întâlnit?

– Nu eu, părinţii mei. Erau la Târgul Moşilor, la Bucureşti, unde e Piaţa Obor, şi Elena Ceauşescu s-a fotografiat cu pionierii în caruselul nostru. A apărut fotografia într-un ziar. Ceauşescu s-a luat după subalterni, care l-au trădat până la urmă. În toată istoria noastră, noi ne-am trădat conducătorii şi e păcat. Conducătorul se transformă în ceea ce vor cei din jurul lui, cei care-l măgulesc. Noi trebuie însă să fim demni în faţa mai marilor zilei pentru că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali.

Apreciază calitatea articolului

20 VOTURI - MEDIE: 4,20
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...