„Tentativele suicidare reprezintă un strigăt de ajutor”

♦ Laura Jijie, coordonatorul Compartimentului de psihiatrie pediatrică, susţine că aceste vremuri tulburi pot afecta echilibrul emoţional al copiilor, iar părinţii trebuie să fie extrem de atenţi.

0

Reporter: – Doamna doctor, cazul copilului care s-a sinucis la Mitoc a şocat opinia publică. Cu experienţa pe care o aveţi în psihiatria pediatrică, cum vedeţi acest caz?

Laura Jijie: – Cu toate că suicidul este extrem de rar la copii şi preadolescenţi, fiind mai frecvent în adolescenţă şi ulterior la vârsta adultă, se constată o creştere a ratei suicidului de patru ori în ultimii ani la adolescenţii cu vârsta cuprinsă între 15 şi 19 ani, iar asta mai ales la băieţi. Găsirea motivaţiei gestului suicidal la acest copil de 12 ani din Mitoc nu este simplă, în absenţa unei anamneze amănunţite cu informaţii complete obţinute de la familie, şcoală, prieteni. Pare a fi fuga unui copil din faţa unei situaţii resimţite ca intolerabilă, irezolvabilă. Pedeapsa aplicată de părinţi, confiscarea telefonului, nu ştim dacă era aplicată des sau era prima dată, sau dacă părinţii aplicau şi alte pedepse, cum ar fi corecţiile fizice, pentru încălcarea regulilor, dacă existau. Chiar dacă pentru părinţi această pedeapsă poate părea minoră, pentru băiat a căpătat valenţe catastrofice, de neacceptat, iar furtuna emoţională din sufletul său, teama, furia, revolta, a declanşat actul suicidal ca impuls de moment. Acel copil chiar a dorit să moară decât să-şi piardă telefonul sau doar a vrut să-şi sperie părinţii şi moartea s-a produs accidental? Dincolo de aceste supoziţii, aşa cum am mai spus, această sinucidere ne arată vulnerabilitatea copiilor şi dramele multiple pe care le pot trăi, fără ca familia, anturajul să le sesizeze.

– Cum ne-am putea da seama despre aceste probleme?

– La copil, exprimarea verbală a emoţiilor negative este deficitară, simptomele depresive sunt exprimate prin comportament, uneori prin treceri la act, impulsive. Ziarul dumneavoastră a mai prezentat cazuri de copii cu tentative suicidale în momentul confiscării telefonului, ceea ce ne determină să ne gândim şi la o dependenţă de telefon sau la o nouă boală, inclusă în DSM5 (Manual de Diagnostic şi Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale‎), nomofobia – sau teama de a-ţi pierde telefonul mobil – apare frica, anxietatea, panica sau chiar disperarea, care se exprimă prin stări de nelinişte, dureri în piept, respiraţie dificilă, tremur. Poate perspectiva lipsei contactului prin telefon cu şcoala, colegii, prietenii, fata cu care vorbea au dus la această dramă.

– Din păcate nu este un caz unic. În luna martie a acestui an a mai fost consemnat un suicid la un adolescent.

– Tentativele suicidale sau suicidul la adolescenţi sunt determinate de factori genetici, condiţii de mediu, nivelul de dezvoltare cognitivă, structura de personalitate, tulburările emoţionale – anxietate, depresie – şi comportamentale – agresivitate, consum de alcool sau droguri – preexistente. În plus, imaturitatea psiho-emoţională şi cognitivă specifică adolescenţei face ca tinerii din ziua de azi să fie incapabili să gestioneze crizele existenţiale sau evenimentele negative de viaţă cu care se confruntă, singura soluţie de rezolvare a problemelor fiind moartea, în absenţa suportului familial sau a grupului de prieteni.

– Există semnale pe care le transmit? Mai mult sau mai puţin conştient.

– În general, tentativele suicidare reprezintă un strigăt de ajutor, prin care un adolescent ne arată că trăieşte o dramă. Diverse schimbări existenţiale cu impact psihotraumatizant – separarea, plecarea părinţilor în străinătate sau chiar plecarea temporară a unuia dintre ei de acasă, pierderea prietenilor, boala sau decesul unei persoane dragi, eşecul şcolar sau sentimental, abuzul, conflictele cu părinţii, colegii sau autoritatea pot duce la ideea de suicid, cu pregătirea actului suicidal şi apoi punerea în aplicare a metodelor de autoagresiune. Deseori aceste gesturi sunt „anunţate”, fie prin informarea prietenilor sau ameninţarea familiei că „îşi va face ceva”, lăsarea unui bilet, studierea unei anumite metode şi punerea de întrebări anturajului sau chiar informarea familiei imediat după trecerea la act. De exemplu că a ingerat medicamente sau că s-a autoagresat.

– Ce poate face un părinte pentru a preîntâmpina aşa ceva?

– Pentru a preveni aceste gesturi părinţii ar trebui să construiască o relaţie de încredere cu adolescentul, să-i cultive acestuia stima de sine, să-i dezvolte capacitatea de a-şi rezolva problemele, să-l încurajeze să aibă pasiuni şi hobby-uri, să-şi facă prieteni şi mai ales să găsească timp pentru a comunica cu acesta despre temerile, angoasele, problemele cu care se confruntă, susţinându-l necondiţionat. Nu trebuie nici minimalizat riscul de trecere la act, în caz de ameninţare, nici a se lăsa şantajat emoţional atunci când adolescentul îşi revendică nişte libertăţi. Atunci când ideaţia suicidară apare la un adolescent cu depresie severă se impune evaluare psihologică şi psihiatrică cu instituirea unui tratament antidepresiv şi a consilierii psihologice individuale şi familiale în cadrul unei spitalizări, mai ales în caz de recidivă. Un alt grup vulnerabil o reprezintă copiii şi adolescenţii ce provin dintr-un mediu familial carenţial, dintr-o familie cu condiţii socio-economice precare, numeroasă, cu părinţi needucaţi, consumatori de alcool, cu violenţă intrafamilială şi implicit faţă de copii, familie monoparentală, cu părinţi plecaţi în străinătate şi copii lăsaţi în grija bunicilor sau terţe persoane. Incidenţa tulburărilor emoţionale şi comportamentale la aceşti copii este foarte mare, cu riscul de a se ajunge la sinucidere. Asistenţii sociali, şcoala, vecinii, anturajul sunt cei care trebuie să semnalizeze orice situaţie a unui copil aflat în situaţie de risc.

– Oricât se pare că s-ar încerca prevenirea acestor situaţii, în această perioadă de pandemie tot mai mulţi copii devin dependenţi de telefoane.

– Ca urmare a închiderii şcolilor în perioada de urgenţă si apoi de alertă, copiii şi adolescenţii de vârstă şcolară au fost „obligaţi” să petreacă cel puţin patru ore pe zi pe telefon/ tabletă/ calculator pentru a continua cursurile şcolare în mediul online. Ori asta vine în contradicţie tocmai cu recomandarea specialiştilor şi a mea, de a petrece maxim două ore pe zi în cazul acelor copii şi adolescenţi la care se identifică simptomele dependenţei de gadget-uri. În plus, perioada de izolare la domiciliu a făcut ca şi timpul liber copiii să şi-l petreacă în mediul virtual, pe jocuri sau site-uri de socializare, astfel încât riscul de a întări acest comportament adictiv – dependenţa de telefon/de jocuri/de cumpărături online, de site-uri pornografice/site-uri de socializare – este foarte mare. Această utilizare excesivă a gadget-urilor, până la dependenţă, în afara problemelor emoţionale şi comportamentale, care pot apărea la copii şi adolescenţi, poate avea o influenţă negativă şi asupra sănătăţii fizice a copiilor. Pot apărea probleme oculare până la leziuni ale retinei şi degenerescenţă maculară prin expunerea la lumina albastră a ecranului, afectarea posturii şi patologii ale coloanei vertebrale, tulburări de apetit, obezitate, tulburări de somn, mai frecvent insomnie cu inversarea ritmului somn-veghe, deoarece adolescenţii au tendinţa de a sta pe timpul nopţii în mediul online.

– Care sunt pericolele acestei izolări neobişnuite la care au fost şi copiii supuşi?

– Perioada de izolare forţată la domiciliu a familiilor poate afecta echilibrul emoţional al copiilor şi adolescenţilor, în mod diferit, în funcţie de vârstă şi nivelul de înţelegere cognitivă, de stabilitatea mediului familial şi al relaţiilor cu părinţii, de modul în care adulţii înşişi au fost afectaţi psihologic şi economic de această perioadă. Poate creşte riscul de apariţie a tulburărilor anxioase, atacuri de panică, depresii, tulburări fobice sau somatoforme, în special la fete. Timpul petrecut în familie în izolare a favorizat şi conflictele intergeneraţionale cu tulburări de conduită, stări de agitaţie, agresivitate, consum de alcool sau droguri în rândul adolescenţilor cu tendinţa la nerespectarea regulilor impuse şi dorinţa de libertate personală. Această creştere a conflictelor intrafamiliale, mai ales în familiile disfuncţionale, cu părinţi alcoolici, agresivi, a crescut şi riscul de abuzuri fizice şi emoţionale asupra copiilor, riscul de violenţă intrafamilială.

– Ce categorii au fost mai expuse în această perioadă?

– Cei mai afectaţi au fost copiii de vârstă mică, preşcolarii care locuiesc în apartamente şi care au fost nevoiţi să-şi consume energia jucându-se într-un spaţiu restrâns, punând la încercare atât creativitatea, cât şi răbdarea părinţilor. Un alt grup vulnerabil îl reprezintă copiii cu diverse tulburări psihice – autism infantil, retard mental, psihoze – care, pe perioada izolării, au pierdut din achiziţii prin întreruperea terapiilor specifice de recuperare, din achiziţiile şcolare prin incapacitatea de a urma cursurile şcolare de tip special online sau au prezentat o creştere a frecvenţei stărilor de agitaţie, auto/heteroagresivitate, prin schimbarea rutinei zilnice şi limitarea activităţilor în aer liber. În plus, prin impunerea distanţării fizice a crescut şi sentimentul de însingurare socială, cu mutarea conexiunilor sociale în mediul virtual şi favorizarea dependenţei de mediul virtual în rândul adolescenţilor care au nevoie de validare socială. Pe şcolarii, liceenii de ani terminali starea de izolare i-a privat de bucuria de a împărtăşi cu ceilalţi absolvirea, le-a accentuat temerile, angoasele legate de condiţiile de desfăşurare a examenelor finale. De asemenea, a crescut mult vulnerabilitatea emoţională a copiilor care au fost separaţi în această perioadă de părinţi, fie din cauza profesiei lor – personal medical, MAI, din centre instituţionalizate – sau chiar cu părinţi spitalizaţi pe perioade îndelungate ca urmare a infecţiei cu SARS-CoV-2.

– Ce urmează după această izolare? La ce să ne aşteptăm?

– Deja perioada de izolare la domiciliu s-a terminat şi va trebui să ne adaptăm cu toţii la schimbare în primul rând, la noile reguli şi norme sociale. Unii vor respecta regulile, alţii nu, şi mă refer în special la adolescenţii care, prin caracteristicile vârstei, sunt tentaţi să sfideze restricţiile. Măsurile de distanţare fizică sau obligativitatea purtării măştii sunt imposibil de respectat în cazul copiilor de vârstă mică sau a celor cu tulburări psihice, astfel încât părinţii devin responsabili de sănătatea lor.

– Care sunt efectele acestei perioade de izolare?

– Efectele acestor măsuri la nivel psihologic le vom vedea în timp, pentru că a interzice unui copil mic să se apropie de altul, să interacţioneze cu alţi copii prin joc, în primul rând e aberant şi în al doilea rând îi va afecta sigur dezvoltarea emoţională şi socială ulterioară. Nu cumva aşa cum vorbim de aşa numitul „autism virtual” vom vorbi şi de tendinţe schizoide la generaţiile tinere? Multe familii au fost afectate din punct de vedere economic, prin pierderea locurilor de muncă, şomaj tehnic etc., cu transmiterea deseori a sentimentelor de teamă faţă de viitor, de nesiguranţă, lipsă de perspectivă ale părinţilor şi la copii care pot dezvolta tulburări de adaptare, anxioase, depresive sau chiar comportamente de risc la adolescenţi.

– Care ar fi soluţiile?

– Pentru că părinţii reprezintă modele pentru copii, este important ca mediul familial să fie unul securizant. Copiii să fie ţinuţi departe de problemele adulţilor sau acestea să fie explicate pe înţelesul lor, părinţii asigurându-i că vor găsi soluţii optime de rezolvare a problemelor, să le dezvolte şi copiilor capacitatea de adaptare prin discutarea tuturor aspectelor care-i frământă, să-i încurajeze să-şi verbalizeze emoţiile negative şi să petreacă timp de calitate cu aceştia jucându-se, desfăşurând diverse activităţi recreative în familie. Orice modificare de comportament la copii sau adolescenţi poate fi un semnal de alarmă pentru părinţi, iar dacă aceste modificări persistă mai mult de două săptămâni să se adreseze unui psiholog sau unui pedopsihiatru în cazuri severe.

 

 

+9 -0
se încarcă...