„Inferiorizarea Moldovei s-a produs în timp”

♦ Istoricul Dorin Dobrincu, președintele asociației Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei explică cui folosește subdezvoltarea și ce îi trebuie regiunii pentru a avea și autostradă, și influență.

0
Dorin Dobrincu: „Oficialii care vin de la București în Moldova se comportă de parcă ar face vizite în rezervații folclorice”

Magda Grădinaru: Recent, Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei a pus pe agendă tema slabei reprezentări a Moldovei. Concret, era vorba despre ponderea în Comisiile de specialitate ale Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). E un caz izolat la CNATDCU sau vorbim despre o paradigmă, să îi spun aşa? Are Moldova un statut inferior?

Dorin Dobrincu: Din păcate, cazul de la CNATDCU nu e izolat. Observ de multă vreme că diverse persoane născute în Moldova, ajung în împrejurări favorabile în diferite instituţii centrale, dar se reprezintă doar pe ele, nu regiunea, nici măcar instituţiile de aici.

Aş reveni la cazul CNATDCU şi aş remarca un fapt. În afară de câteva reacţii în media sau pe Facebook ale unor universitari din Iaşi şi a comunicatului Mişcării pentru Dezvoltarea Moldovei, nu am văzut nici o luare de poziţie a vreunei universităţi sau a vreunui centru de cercetare din regiune.

Asta îmi spune că stăm foarte, foarte prost la înţelegerea unor chestiuni elementare, legate de nevoia de solidaritate, de promovare a intereselor comune, a instituţiilor, de asigurare a resurselor esenţiale pentru cercetare, iar nu în ultimul rând de recunoaştere publică.

Dacă alţii „te fac” din vorbe şi prin acte administrative, cred că trebuie să reacţionezi cu fermitate. Ideea că alţii îţi vor apăra interesele, doar pentru că tu faci umbră pământului, nu este valabilă nici în coruptul sistem academic românesc, nici altundeva. Este o lecţie care ar merita învăţată.

Din păcate, cazul amintit mai sus este departe de a fi singular. Se întâmplă la fel în spaţiul politic, în administraţie, în privinţa alocărilor bugetare pentru investiţiile publice ş.a.m.d. Inferiorizarea Moldovei s-a produs în timp. Cauzele sunt politice, economice, culturale şi de „brand” regional, dacă vreţi.

Centralizarea, concentrarea puterii statului român în sudul ţării, încă de acum un veac şi jumătate, s-a realizat în paralel cu destructurarea sistematică a solidarităţilor interregionale.

– Ştiţi, în discursul politic mai ales, Unirea Principatelor e desemnată prin sintagma ”Mica Unire”. Să fie şi aici un simptom al felului în care e percepută Moldova la nivel central?

– Istoria joacă un rol important în modul în care comunităţile – naţionale, regionale sau locale – se văd pe sine sau cum se văd între ele. La 1859 şi în primii ani care au urmat, moldovenii s-au considerat actori cu drepturi egale cu muntenii în noul stat. Sintagma „Mica Unire” e un construct din secolul XX.

Cum au spus şi alţi istorici, cum am mai spus şi eu, formula nu este nevinovată. Ea era menită a pune în prim-plan ceea ce s-a întâmplat în anul 1918, îndeosebi cu Transilvania. Numai că din punct de vedere strict istoric, nu propagandistic, statul român s-a construit pe ce s-a făcut în 1859. Fără Moldova şi Valahia, România pur şi simplu nu ar fi existat. Asta e istorie veridică, nu verbiaj păşunist.

Revenind, în a doua jumătate a secolului XIX, în noul stat s-a vorbit până la saţietate de frăţietate, de construirea unui viitor comun mai bun pentru toţi. Concurenţa internă a devenit însă vizibilă chiar de atunci, iar mutarea centrului de greutate al statului în Valahia, în paralel cu neglijarea Moldovei, nu au făcut decât să sporească nemulţumirile în această din urmă regiune.

Deciziile mari în numele Moldovei – şi mă refer la cele privind dezvoltarea, alocările pentru investiţiile publice din bugetul comun etc. – se luau la Bucureşti, deseori de către oameni care nu pricepeau zona, oamenii şi nevoile lor.

Uneori mai călcau pe aici pentru a obţine voturi. Asta nu doar că nu s-a schimbat în ultimele decenii, dar chiar s-a accentuat.

În continuare, oficialii care vin de la Bucureşti în Moldova se comportă de parcă ar face vizite în rezervaţii folclorice.

– Perla naţională a fost mereu, în percepţia colectivă, dar şi în alegerea politică, Transilvania. Cum arată astăzi decalajul acesta între Transilvania şi celelalte regiuni?

– Mai întâi au fost în antiteză Basarabia şi Transilvania, la începutul secolului XX, îndeosebi în preajma şi în timpul Primului Război Mondial.

Basarabia – teritoriul dintre Prut şi Nistru, fostă parte componentă a Moldovei, în configuraţii variabile şi în diferite momente istorice – părea să pălească în politica bucureşteană în comparaţie cu Transilvania.

Cei care menţineau atenţia publică asupra acestui teritoriu erau mai ales puţinii exilaţi basarabeni, precum şi conservatorii moldoveni. Şi în cazul unora, şi în cazul celorlalţi era uneori vorba de personalităţi de prim rang ale vieţii intelectuale şi politice din Vechiul Regat.

Dezechilibrarea vieţii politice interne, numărul mult mai mare al ardelenilor care îşi găsiseră un rost dincoace de munţi şi lobby-ul lor puternic, mitologia naţională, intensificarea naţionalismului, atracţia pentru o regiune mai bogată în resurse naturale au făcut ca Transilvania să fie trecută pe primul plan în privinţa iredentismului românesc.

Acest din urmă termen nu trebuie să surprindă prea mult, el fiind frecvent folosit în epocă, fără conotaţia peiorativă care i s-a dat în imaginarul public românesc începând din perioada interbelică.

Am observat la unele persoane interesate de trecut, active în spaţiul virtual mai ales, încercarea de a demonstra că Vechiul Regat ar fi avut o dezvoltare superioară Transilvaniei dinainte de 1918. Decupajele oferite nu mi se par convingătoare.

Chiar dacă Transilvania, Banatul şi părţile ungurene (Crişana sau Partium) erau periferii ale Austro-Ungariei, ele aveau totuşi o dezvoltare peste cea a Vechiului Regat al României, fapt vizibil la mulţi indicatori, de la ceea ce am numi nivelul de trai la ştiinţa de carte, de la sistemul de căi ferate la producţia industrială mai extinsă şi mai diversificată.

În orice caz, este un domeniu de cercetare deschis, care ne va spune cu siguranţă mai mult, în perspectivă comparativă, despre trecutul teritoriilor care formează astăzi România.

Astăzi, Transilvania (generic spus) are în mod evident mari avantaje în balanţa geopolitică internă a României.

În primul rând, este vorba de o aşezare geografică care face posibilă legătura rapidă cu Europa centrală, de situarea în proximitatea sistemului autorutier maghiar. Asta şi permite atragerea de investiţii în zonele de graniţă sau acolo unde există deja secţiuni importante din sistemul românesc de autostrăzi.

În al doilea rând, aş aminti importantele legături date de diversitatea culturală, care ţine şi de trecut, care au făcut posibile relaţii utile şi pentru economie pe frontiera de vest a ţării şi în zona intracarpatică.

În al treilea rând, nu putem trece cu vederea investiţiile majore făcute în infrastructura din Ardeal, în special în autostrăzi, care au contribuit substanţial la dezvoltarea anumitor zone. În fine, în al patrulea rând, aş aduce în discuţie lobby-ul politic şi administrativ ardelenesc.

Despre acesta nimeni nu vorbeşte oficial, însă citeşti despre el în media, inclusiv în spaţiul virtual, şi auzi referinţe explicite în discuţiile politice neoficiale, fie ca valorizare absolută, în cazul unora dintre ardeleni cu nedisimulată superbie, fie ca resemnare şi autoinferiorizare, în cazul celor din afara arcului carpatic.

Moldova nu are asemenea avantaje, cum nu au nici alte regiuni, dacă e să mă gândesc la Oltenia, la zone din Muntenia.

În consecinţădecalajele dintre Transilvania şi Moldova, spre exemplu, s-au accentuat în ultimele două decenii în privinţa investiţiilor publice, iar pe cale de consecinţă şi a celor private.

Pentru întregirea perspectivei, aş mai adăuga că, din motive diverse, investiţii publice majore nu s-au făcut nici în nordul şi sud-estul Ardealului, fie pentru că este vorba de periferii intra-regionale, fie pentru că prejudecăţile interetnice, competiţia politică internă şi strategiile concepute de funcţionari mărunţi au fost mai puternice decât nevoia de dezvoltare regională.

– Ce îi trebuie Moldovei pentru a se ridica şi pentru a sta pe picior de egalitate? Politicieni, intelectuali, lobby-işti?

– Provocările majore care stau în faţa Moldovei sunt dezvoltarea, refacerea coeziunii teritoriale, recuperarea patrimoniului istoric, recâştigarea respectului de sine şi dobândirea capacităţii de negociere cu centrul şi cu celelalte blocuri regionale din sistemul geopolitic românesc.

Pentru toate acestea este nevoie de viziune, oameni – politicieni, intelectuali publici, jurnalişti, întreprinzători etc. –, dedicare pentru binele public, proiecte regionale majore şi multă muncă.

Partidele reprezentate în Moldova trebuie să pună accent pe susţinerea intereselor regionale, nu doar pe cele din găoacea locală sau judeţeană ori pe interesele centrului.

Pentru că singuri, botoşănenii, sau ieşenii, băcăuanii sau gălăţenii, vrâncenii sau sucevenii, nemţenii sau vasluienii nu vor reuşi mare lucru în dura competiţie internă.

Dominate de imaginarul politic centralist, partidele mari nu par să înţeleagă asta. Liderii lor de la nivel local, inclusiv cei judeţeni, încearcă doar să-şi crească puterea, să ajungă mai sus în ierarhia de partid şi să aibă acces la resurse pentru ei şi pentru clientela din jurul lor.

Asta e cultura politică dominantă, destul de apropiată de cea a grupurilor din underground-ul societăţii româneşti, complet străină de noţiunea de bine public. Cred că partidele regionaliste pot avea un rol important pentru susţinerea intereselor regionale, inclusiv pentru a controla partidele centraliste.

Asociaţiile civice pot juca şi ele un rol în ridicarea Moldovei. Până acum câţiva ani regiunea părea un „deşert civic”. Situaţia s-a schimbat, după cum s-a putut vedea, grupurile civice, formale sau informale, jucând un rol esenţial în punerea pe tapet sau în susţinerea publică a unor proiecte de interes vital pentru comunităţile locale sau pentru comunitatea regională. Spre exemplu, teii tăiaţi în mod iresponsabil în centrul Iaşului, în 2013, prin decizia unor lideri abuzivi precum Gheorghe Nichita şi Mihai Chirica, au fost replantaţi ca urmare a protestelor societăţii civile. Acţiunile proautostradă – mitinguri în centrul Iaşului, marşuri spre Târgu Mureş sau spre Bucureşti – au fost organizate de asociaţiile civice şi susţinute de mulţi oameni din Moldova sau din alte regiuni.

Igienizarea scenei publice româneşti este stringentă, iar societatea civilă poate avea un cuvânt greu de spus în continuare.

Aş mai adăuga că pentru a reuşi, în primul rând. pentru a fi coerentă acasă, Moldova are nevoie de o presă cu acoperire regională. Insist asupra acestui tip de presă pentru că ea lipseşte cu desăvârşire în acest moment. Or, media are un rol esenţial în modelarea spaţiului public, în crearea agendei publice şi în susţinerea interesului public. Dacă spui lucruri interesante, dacă faci proiecte importante sau ai probleme la Galaţi, ca să fii ascultat la Botoşani sau la Piatra Neamţ trebuie încă să treci prin presa de la Bucureşti.

Din păcate, după cum ştim, media este în suferinţă peste tot în România, ceea ce afectează grav societatea, indiferent dacă oamenii realizează asta sau nu.

– Moldova a fost, pe harta electorală, fieful PSD-ului. Cum arată lucrurile acum, în prag de alegeri locale?

– Chiar dacă a fost văduvită în mod iresponsabil de investiţii majore în infrastructura rutieră, feroviară şi medicală, chiar dacă investiţiile strategice au lipsit, Moldova nu a stat pe loc în ultimii ani. Din punct de vedere economic, anumite industrii s-au mişcat bine. IT-ul ieşean este probabil cel mai cunoscut exemplu.

Din punct de vedere politic, alegerile din 2019 – atât cele europarlamentare, cât şi cele prezidenţiale – ne-au arătat o schimbare evidentă a opţiunilor de vot.

Partidul Social Democrat a pierdut practic în toate judeţele Moldovei. Roşul rămăsese culoarea dominantă îndeosebi în sudul ţării. Explicaţiile sunt diverse, de la schimbarea generaţională şi influenţa pe care diaspora a avut-o asupra unui segment important din populaţia rămasă acasă până la frustrarea privind neglijarea regiunii de către guvernele de la Bucureşti, fapt vizibil mai ales la capitolul investiţii.

Partidul Naţional Liberal şi Uniunea Salvaţi România au fost principalii beneficiari ai acestei nemulţumiri existente în regiune. Însă nu este obligatoriu ca acesta să fie un câştig pe termen lung. Electoratul poate penaliza – şi ar fi bine să penalizeze – prin vot încălcarea contractului social.

Reculul PSD-ului este vizibil în Moldova, nu în mod uniform. Liderii săi politici – şi la nivel local, dar observ că şi la nivel central – au o cultură politică, care ne aminteşte de cea a preşedinţilor de colhoz. Cei mai cunoscuţi lideri de organizaţii judeţene, care deţin şi funcţiile de preşedinţi de consilii judeţene, sunt Maricel Popa (Iaşi), Ionel Arsene (Neamţ), Marian Oprişan (Vrancea) şi Dumitru Buzatu (Vaslui).

Cu toţii au susţinut regimul Dragnea, au rezistat schimbărilor de la vârful partidului, şi-au păstrat puterea şi influenţa în organizaţiile pe care le conduc. În grade diferite, s-au remarcat prin precaritate intelectuală, declaraţii controversate, uneori de-a dreptul halucinante, arbitrariu, nepotism, dezinteres total faţă de binele public.

Unii dintre ei s-ar putea să-şi piardă scaunele la alegerile locale viitoare. Candidaţii puşi de ei în anumite localităţi vor obţine rezultate slabe, nu vor putea recupera terenul pierdut prin migrarea primarilor către PNL.

Creşterea în sondaje a PNL-ului a fost un rezultat al erodării PSD-ului. Obţinerea guvernării le-a crescut pofta liderilor centrali, locali şi în genere activiştilor din partidul lui Ludovic Orban.

Pentru a-şi mări şansele de a se menţine la putere la alegerile locale şi parlamentare, peneliştii au pus în operă o extinsă racolare de primari PSD, chiar dacă anterior clamaseră că nu vor accepta niciun pesedist. S-a dovedit că era doar logoree ocazională. Tendinţa este vizibilă şi în anumite judeţe din Moldova. Spre exemplu, la Iaşi au apărut numele a 12 primari PSD şi UNPR care deja au trecut în barca PNL.

Un deputat USR a publicat o listă cu 55 de primari PSD care s-au transferat la PNL

Potrivit unor informaţii, Costel Alexe, liderul filialei judeţene a PNL, poartă negocieri şi cu alţi primari pentru a-i aduce alături de el, scopul fiind creşterea propriilor şanse pentru a ajunge preşedintele Consiliului Judeţean.

Acest calcul a contat şi în aducerea în partid a lui Mihai Chirica, fost pesedist, alături de calculele altora din regiune sau ale lui Ludovic Orban la nivel central. În judeţul Suceava, primarul PSD al comunei Moara, care în aprilie 2019 l-a îmbrâncit pe un tânăr oponent al lui Liviu Dragnea (scena „Nimicului!”), ei bine, edilul de acolo tocmai a trecut la PNL.

Liderii PNL de la Bucureşti şi cei din judeţele Moldovei, ca şi în alte regiuni, par interesaţi doar de îngroşarea rândurilor armatei de partid, nu de calitatea mesajului politic, de reînnoirea reală a activului din organizaţii sau de reformarea administraţiei.

Scandalurile din jurul unor lideri – cele mai cunoscute sunt cazurile de la Iaşi, respectiv Suceava –, fie legate de corupţie, fie de proasta gestionare a treburilor publice, inclusiv în perioada pandemiei, ar trebui să atârne ca nişte pietre de moară de gâtul partidului.

Alianţa USR PLUS are ambiţii mari (şi) în Moldova.

USR contează în regiune mai ales la Iaşi, într-o oarecare măsură în Neamţ, Bacău, Galaţi şi Vaslui, de unde provin şi câţiva parlamentari, prea puţin în Botoşani, Suceava şi Vrancea.

În anul 2019, pe fondul unei atmosfere accentuate împotriva PSD şi a lui Liviu Dragnea, USR a obţinut la Iaşi rezultate foarte bune, probabil nesperate, la europarlamentare, însă mai degrabă modeste la prezidenţiale.

Organizaţia locală slabă, conflictele din interior, marginalizarea unor activişti, nereuşita de a atrage oameni cu notorietate, dezinteresul liderului principal (Cosette Chichirău) faţă de problemele judeţului şi mai ales ale municipiului, concentrarea doar pe ceea ce se petrecea la vârful propriului partid au dus nu la stagnarea, ci la un evident regres al formaţiunii.

Cealaltă grupare componentă a Alianţei, Partidul Libertate, Unitate şi Solidaritate, pare să aibă structuri ambiţioase în mai multe judeţe din Moldova, în special la Iaşi, cel puţin dacă judecăm după prestaţia din spaţiul online.

Câteva decizii proaste, precum desemnarea în ianuarie 2020, pentru poziţia de candidat la Primăria Iaşi a unei persoane care nu locuia aici, aşadar nu avea nici o legătură cu comunitatea locală, au afectat imaginea partidului. În plus, conflictele dintre USR şi PLUS nu au lipsit nici la nivel local, chiar dacă liderii au încercat să le menţină departe de ochii publicului.

Partidele coagulate în jurul unor lideri centrali – Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Partidul Mişcarea Populară, Pro România etc. – vor face rezultate modeste în regiune. Unele dintre acestea nu vor trece pragul electoral, în mod sigur ALDE. Nu vor trece pragul electoral nici alte formaţiuni, precum Partidul Verde sau Alternativa Dreaptă.

O noutate o reprezintă apariţia Partidului Împreună pentru Moldova, cu o platformă regională, axată pe construirea infrastructurii. Formaţiunea are organizaţii în mai multe dintre judeţele regiunii, are candidaţi în mai multe circumscripţii, inclusiv la Iaşi. Competiţia cu partidele mari – care au structuri consolidate, resurse imense, inclusiv mulţi bani primiţi din bugetul public – nu este uşoară. Nu va fi simplu de depăşit nici imaginarul politic centralist, care cultivă loialităţile exclusive.

Competiţia electorală este în desfăşurare, partidele îşi fac campanie potrivit viziunii şi resurselor. Grupurile care controlează administraţia – PNL şi PSD – sunt în mod cert avantajate, jucând la limita legalităţii şi a bunului simţ. Celelalte partide încearcă să se adapteze acestei concurenţe inegale.

Electoratul pare mult mai puţin interesat de viaţa politică în comparaţie cu anul trecut. Cu siguranţă joacă un rol şi pandemia, propaganda cu tematică diferită, poate şi perioada de vară, dar înclin să cred că nu e vorba numai de aşa ceva.

– Împărţim copilăria în zona Darabanilor. De câte ori fac acel drum, îmi amintesc cum îl povestea Dinu Pillat, care mergea cu căruţa de la Dorohoi spre conacul de la Miorcani. E un drum iconic pentru încremenirea României – neasfaltat pe unele bucăţi, cu teren care alunecă, iarna se înzăpezeşte zdravăn şi am şi această imagine a unei case aproape prăbuşite, dar cu antenă parabolică.  Ce ne ţine în loc? E doar voinţa politică vinovată? E o tară colectivă?

– Multe zone ale României, ba chiar regiuni întregi – în mod particular Moldova – au fost aproape abandonate de un centru aflat prea departe. Şi nu doar geografic.

Şi nu de azi, de ieri, ci de multă, de foarte multă vreme. Decalajele de dezvoltare, despre care vorbeam mai sus, nu s-au acumulat în ultimii ani, ci de-a lungul multor decenii, ba aş spune că chiar pe mai lungă durată. Asta s-a văzut şi se vede în politica de investiţii în infrastructură, în crearea cadrului necesar pentru ca întreprinzătorii locali să investească în regiune, pentru atragerea unora din alte părţi, inclusiv din străinătate.

Problemele Moldovei sunt legate şi de izolare, de situarea departe de marile centre ale dezvoltării continentale, de barierele geografice (mai ales Carpaţii), de puţinătatea şi precaritatea căilor de comunicaţii.

Aş mai adăuga mutarea deciziilor importante care privesc regiunea în afara sa, de hemoragia continuă de oameni creativi şi/sau tineri – spre alte regiuni ale ţării ori spre străinătate –, din motive care ţin de situaţia economică, de administraţie, de nevoia de afirmare etc.

În loc să se atenueze, pierderile demografice s-au acutizat în ultimul deceniu şi jumătate. Ceea ce se întâmplă acum este fără precedent în modernitatea noastră.

Cauzele rămânerii în urmă ale Moldovei nu sunt numai de natură politică, nicidecum. Altfel spus, nu e vorba numai de voinţa politică, deşi aceasta a jucat şi joacă un rol foarte important. Nu se rezolvă totul prin politică, prin intermediul partidelor, prin preluarea şi exercitarea puterii în acest fel. Este şi o problemă de societate. Iar societăţile nu se schimbă peste noapte, nu se schimbă din ordin.

Centralismul oferă explicaţii la nivel macro, dar nu aş trece cu vederea nici slăbiciunile societăţii din Moldova. Aş aminti lipsa unei viziuni regionale la nivelul superior al politicienilor din cele opt judeţe moldoveneşti, imposibilitatea coagulării clasei politice de aici în jurul unor proiecte vitale pentru regiune, contraselecţia cvasi-permanentă în partide şi administraţie, promovarea mediocrităţii, a clienţilor de partid, mafiotizarea politicii şi administraţiei, acţiunile la limita legalităţii, respingerea frecventă a unei minime etici în exercitarea actului politic şi administrativ.

Toate acestea nu se întâmplă numai aici, dar aş reţine că ne afectează periculos de mult, de aceea, cred că ar trebui să le tratăm ca atare.

Pe malul Prutului, în judeţul Botoşani, a existat până de curând un drum naţional (DN24C) care era de pământ. Acesta era, într-adevăr, pilduitor faţă de gradul de nepăsare şi al autorităţilor judeţene, şi al celor naţionale faţă de comunităţile din zone defavorizate.

Miniştrii Transporturilor şi premierii României tot promiteau că „se va face” ceea ce trebuia, însă rezolvarea se tot amâna.

Doar presiunea oamenilor, campaniile publice, inclusiv pe internet, au dus în cele din urmă la rezolvarea situaţiei. Este şi aici o lecţie: când vrei ceva, identifici problema, cauţi cele mai bune instrumente pentru a o rezolva şi eşti insistent. În cazul politicii şi administraţiei, pur şi simplu pui o presiune cât mai puternică asupra lor. Altfel spus, le ţii sub control.

– Interviu realizat de Magda Gradinaru, www. Spotmedia.ro

Articolul original il gasiti AICI.

Deja ai votat!
se încarcă...