„Cei de la ministere sunt cu totul rupţi de realitate”

Camelia Socianu, preşedintele Sindicatului „IMPACT”, susţine că sindicatul nu este un CAR, ci o asigurare, o umbrelă pentru membrii de sindicat, care-i apără de deciziile greşite care vin de sus

Reporter: – Sindicatul Impact a sărbătorit recent 30 de ani de activitate. Cum se prezintă sindicatul la această dată?

Camelia Socianu: – În 30 de ani de activitate Sindicatul „Impact” a învăţat în primul rând cum să-şi apere cel mai bine membrii de sindicat. A pornit în anul 1991 cu un număr de aproximativ de 70 de salariaţi de la Leagănul numărul 1. În prezent avem aproximativ 1.700 de membri. Ne-am extins şi în alte judeţe şi lucrăm cu angajatori din opt judeţe. Nu avem numai asistenţă socială, ne-am extins şi pe alte domenii, dar numai pe sectorul bugetar. 80% dintre membrii de sindicat sunt din asistenţă socială, cărora li se alătură colegi din cultură – muzee, administraţie publică şi case judeţene de pensii.

– De câţi ani sunteţi la conducerea sindicatului?

– Din 2006. Am fost cinci ani vicepreşedinte, iar din 2011 sunt preşedinte. Pe 8 mai am fost reconfirmată pentru încă un mandat de cinci ani.

– Ce este sindicatul pentru dumneavoastră?

– Sunt mulţi care spun „ce ne dă sindicatul?”. Sindicatul nu este un CAR, sindicatul nu este o organizaţie care să strângă bani şi să-i dea înapoi sub formă de ajutoare, premii sau altceva. Eu văd sindicatul ca o asigurare, ca o umbrelă pentru membrii de sindicat, care-i apără de lucrurile care vin de sus. De la guvern, prin legi, prin alte probleme. Încearcă să-i apere să le fie lor bine, iar în momentul în care ei au o problemă, îi ajută. Din cei 1.700 de membri cred că îi cunosc pe aproape o mie. Întotdeauna mă gândesc eu cum m-aş comporta dacă aş fi simplu membru de sindicat, ce aşteptări aş avea eu de la lider.

– Cum au fost începuturile în activitatea sindicală?

– Dacă până în 2010 lupta sindicală se ducea mai mult pentru negocierea contractelor de muncă, pentru obţinerea mai multor drepturi prin aceste negocieri, prin întâlniri la ministere, uneori chiar şi prin ieşiri în stradă, din 2010 încoace, de când cu legile mai mult sau mai puţin unice ale salarizării, ne-am mutat în instanţă. În 2010, prin modificarea legislaţiei privind salarizarea în sectorul de asistenţă socială, aproape s-au înjumătăţit drepturile celor care lucrau în domeniu pentru că, pe legislaţia anterioară, se puteau negocia contracte colective în care puteai prevedea şi drepturi salariale sau drepturi băneşti. La nivel de ramură era un contract semnat în 2007 cu valabilitate doi ani de către Federaţia „PRO.ASIST”, în care se prevedeau atât sporuri pentru salariaţii care lucrau în centre cu persoane cu dizabilităţi, cu copii cu probleme, dar şi drepturi băneşti sub forme de sume pentru masă caldă şi pentru refacerea capacităţii de muncă. La finalul anului 2009, prin modificarea legislaţiei, toate aceste drepturi au fost tăiate şi la începutul anului 2010 am început să mergem în instanţă. În iulie 2010 a fost şi diminuarea salariilor cu 25%, şi, având în vedere că la momentul respectiv erau peste o mie de salariaţi în instituţie, ne-am trezit cu dosarele disjunse, astfel că într-un an am ajuns la peste 2.000 de dosare pe rol. Acela a fost începutul activităţii noastre în instanţă. Între timp, avem undeva la peste 4.500 de dosare pe rol soluţionate, unele favorabile, altele nu. Nu întotdeauna am avut câştig de cauză, am mers inclusiv la combaterea discriminării pentru că la un moment dat, prin soluţiile date în instanţă, am ajuns în situaţia în care colegi care făceau aceeaşi muncă, în acelaşi centru, să primească sporuri diferite. Aveam un caz la Adăşeni, pe care l-am expus tuturor guvernanţilor. Acelaşi beneficiar era îngrijit de cinci infirmiere, care aveau cinci sporuri diferite, de la zero până la 75%. Am fost nevoiţi să mergem din nou în instanţă, pe centre, să încercăm să obţinem acelaşi spor pentru toată lumea, ni s-au respins, am ajuns la combaterea discriminării, am trimis la CEDO, am ajuns până în faza preliminară, dar CEDO a statuat faptul că fiecare stat îşi poate stabili legislaţia, iar hotărârile judecătoreşti sunt de neschimbat.

– Practic erau soluţii diferite pentru aceeaşi speţă. Vă confruntaţi cu probleme similare şi acum?

– Nu. Din 2016, prin apariţia Legii 250, cu sprijinul parlamentarilor, am reuşit prin această lege să aducem la acelaşi nivel de salarizare şi aceleaşi sporuri salariaţii din toate centrele. În perioada 2010-2015 nu am reuşit să facem nicio modificare înspre bine în salarizarea colegilor din asistenţă socială, în afară de acele tranşe pe care le dădea Guvernul, care, spuneau ei, ar reprezenta acordarea acelor 25% luaţi în iulie 2010. În octombrie 2015, prin întâlnirile de la Bucureşti, am reuşit acordarea unei sume fixe în cuantum de 100 de lei pentru salariaţi. Tot în vara anului 2015 a fost o majorare salarială de 12% pentru administraţia publică. În decembrie 2015, am obţinut o majorare cu 25%, aia a fost într-adevăr o mare realizare, să recunoaştem că am obţinut-o tot cu ajutorul parlamentarilor de Botoşani. În vară, se dăduse o majorare pentru sănătate şi, la o discuţie cu doamna senator Federovici, am rugat-o să încercăm şi pentru asistenţa socială, care făcea parte din aceeaşi familie ocupaţională. Şi, prin multe demersuri, cu implicarea inclusiv a federaţiei şi cu sprijinul Cartel Alfa, am reuşit această majorare salarială.

– Iniţiativa a pornit de la Botoşani?

– Da. Poate unii mă cataloghează că sunt pro PSD, dar eu nu fac parte din niciun partid. Eu consider că, indiferent de ce culoare politică ar fi un om, dacă ne ajută, pentru noi contează foarte mult. De obicei spun, dacă este nevoie, pentru membrii de sindicat pot să mă fac şi curcubeu.

– Poate discuţiile vizând apropierea de PSD au venit ca urmare a mesajelor de mulţumire lansate de dumneavoastră în spaţiul public.

– Exact. Să ştiţi că prea puţină lume înţelege câtă muncă şi cât efort este în spatele acestor reuşite. Când a fost cu majorarea de 25%, vorbeam aproape zilnic cu doamna senator, discutam pe cine să mai sunăm, am sunat oameni pe care în viaţa mea nu i-am cunoscut. Părinţii mei, fiind simpli muncitori, mi-au tot spus <capul plecat, respectă-i pe cei cu studii superioare, acela care are funcţie are cuţitul în mână>. Dacă mă credeţi, vorbeam la telefon cu deputaţi, cu senatori şi stăteam în picioare de parcă aveam senzaţia că sunt în faţa lor. Da, fost o reuşită şi am mulţumit tuturor celor care ne-au ajutat. La orice modificare legislativă, dacă este ceva de interes pentru senatori sau deputaţi, aceştia votează, dar unele lucruri sunt mai greu de înţeles, mai ales când e vorba de dat bani din buget.

– Cum sunt salariile în domeniul asistenţei sociale?

– Majoritatea salariaţilor din asistenţă socială au un venit cât de cât rezonabil, decent. Sunt însă două categorii profesionale pentru care nu am reuşit să facem prea mult. Pentru asistenţă maternală, din 2016, nu au mai fost alte modificări salariale decât cele acordate de către stat, dar, coeficientul de pe legea 153 din 2017 este de 1,06, la limita salariului minim. În afară de salarizare, asistentul maternal mai primeşte alocaţia de plasament a copilului, care este neschimbată din decembrie 2015. Este în cuantum de 600 de lei. Noi am tot făcut demersuri, inclusiv săptămâna trecută a fost depusă de către parlamentarii de Botoşani o modificare legislativă în Senat, încercăm să schimbăm ceva. La asistenţii personali, care sunt angajaţi ai primăriilor, coeficientul este de 1,01. Problema asistenţilor personali este şi faptul că, fiind angajaţi ai primăriilor, fiecare primar aplică legea cum consideră de cuviinţă. Mulţi primari nu acordă toate drepturile salariale, am mers în instanţă şi am pierdut cu brio pentru o interpretare greşită a legii. Am sesizat şi Avocatul Poporului, cu ajutorul celor de la Cartel Alfa. O să vedem dacă reuşim ceva, dar lucrurile astea duc la cât mai multe acţiuni în instanţă.

– De ce unii primari refuză să angajeze asistenţi personali pentru persoanele încadrate în grad de handicap?

– Deşi Codul Muncii permite încheierea unor contracte de muncă pentru asistenţii personali pe perioadă nedeterminată, primarii încheie contracte pe perioadă determinată, cea a valabilităţii certificatului de încadrare în grad de handicap. Asta deşi Guvernul acordă 90% din cheltuielile pe asistenţă socială. Primăria trebuie doar ca la finalul anului să solicite sumele necesare. Asistenţa socială nu aduce voturi. Totul este legat de voturi, pentru că degeaba o să iasă un primar şi o să spună, <noi avem 50 de asistenţi personali şi încercăm să sprijinim copii, persoane cu dizabilităţi>. Nu, frate, dacă anunţă <vom face cinci metri de asfalt>, toată lumea spune <bravo>. Cu banii respectivi nu va face nici cinci metri de asfalt, doar dacă îşi asfaltează curtea, dar cu asta atrage oamenii. Am avut multe discuţii cu primarii. Cu unii te poţi înţelege, cu alţii nu.

– De ce în ultimii ani au fost mai puţine acţiuni sindicale în stradă?

– Pentru că unele lucruri s-au rezolvat la ministere, şi altele în instanţă. În acest an, împreună cu colegii din cartel Alfa şi Federaţia „PRO.ASIST” am participat la proteste, exact pentru aceste prevederi legale care nu au fost respectate. Practic, prin legea salarizării 153, cu 1 ianuarie 2021, trebuia să se mai acorde o majorare salarială pentru cei de pe grile, ori ei, neacordând-o, nu au mai aplicat legea. Ce şanse avem ca în 2022 să se aplice legea 153? În momentul în care tu, Guvern, indiferent de culoare, ai o lege pe care nu o respecţi, este normal ca salariatul să protesteze.

– Cum colaboraţi cu reprezentanţii ministerelor?

– De multe ori am realizat că cei de la ministere sunt cu totul rupţi de realitate. Atunci când discutam despre salariile funcţionarilor publici din primării, le-am spus că, în momentul în care nu există un salariu bine stabilit, funcţionarul public din primărie nu mai are coloană vertebrală. Pentru că are o familie de întreţinut, funcţionarul public va face tot posibilul să-l mulţumească pe primar, uneori la limita legalităţii. Practic, în momentul de faţă, în primării, nu discutăm despre un funcţionar public în slujba cetăţeanului. Şi nu numai la primării, şi la consilii judeţene. Acolo unde salariul este stabilit prin hotărâre de consiliu local sau consiliu judeţean, funcţionarul nu va ridica capul, va fi în slujba celui care îi dă banul. El este la patron, vrem nu vrem, asta este. Cei de la minister mi-au spus că nu este adevărat, că asta au cerut cei de la asociaţia primarilor. Păi asta au cerut, ca să îi aibă la mână.

– Ce le transmiteţi colegilor din sindicat?

– Că îi iubesc, ţin la ei foarte mult şi apreciez munca lor. Voi încerca pe toate căile să le aduc un pic mai bine în tot, în condiţii de muncă şi în salarizare. Noi facem politică sindicală în folosul membrilor de sindicat şi voi încerca să nu-i dezamăgesc, pentru că ştiu că dezamăgirea doare. Activitatea mea încearcă să rezolve exact problema oamenilor care sunt nedreptăţiţi la locul muncă, cărora li se calcă drepturile în picioare, care sunt înjosiţi, marginalizaţi, pentru că şi eu am păţit aceleaşi lucruri. Am avut şi eu experienţele mele şi m-au durut şi am încercat întotdeauna să rezolv aceste lucruri. Împreună suntem puternici şi suntem în slujba oamenilor. Eu sunt angajata sindicatului, patronii mei sunt cei 1.700 de membri de sindicat.

 

Deja ai votat!