Iulian Rotariu, pompierul din Botoşani ajuns printre cei mai buni ultramaratonişti ai lumii, susţine că pentru el viaţa însări este o aventură, iar cursele cele mai grele nu le câştigă el, ci copiii cu autism pentru a căror cauză aleargă
Reporter: – Cum te simți după aceste curse și la ce concluzie ai ajuns după seria de ultramaratoane?
Iulian Rotariu: – Mă simt plin de viață, doar că ultima victorie își cere tributul. E perioada în care am slăbit foarte mult pentru că, din punct de vedere științific, la 21 de zile de la terminarea cursei organismul încă coboară. Am început să alerg câte o oră, o oră și jumătate prin pădure. Mănânc multe fructe, salate, mâncare puțină.
– Câte curse s-au adunat până acum?
– Au fost zece ultra-maratoane, toate frumoase și, așa cum îmi place mie să spun, „la bătaie”. Fiecare a fost mai grea decât cealaltă și în fiecare a trebuit să îmi înving limitele.
– Îți mai aduci aminte începutul?
– Prima mea cursă a fost în deșertul Sahara și pot să spun că așa a fost îngăduită, întrucât de mic copil îmi doream să alerg în deșertul Sahara și la Polul Nord. Am ajuns într-o tabără de refugiați din Algeria, iar când am pășit prima dată în deșertul Sahara am sărit de pe un picior pe celălalt de bucurie că am reușit să ajung până acolo.
– Ai avut un plan când ai început să participi la aceste curse de anduranță? Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să participi la zece ultra-maratoane?
– Nu, nu, nicicum! Probabil nici acum nu realizez unde am ajuns, dar nici nu vreau să mă gândesc la așa ceva, pentru că vreau să rămân cu picioarele pe pământ. M-am bucurat în primă fază că am reușit să merg cu trenul până la București și apoi că am ajuns cu avionul până la Madrid. Am învățat să mă bucur din orice, pentru că mergeam pe stradă și mă bucuram de tot ce vedeam în jurul meu. Sahara nu a fost, însă, ultramaraton, ci maraton, pentru că prima mea cursă de anduranță a fost cea din deșertul Gobi. În Sahara am obținut locul 12 la general, terminând maratonul cu timpul de trei ore și 21 de minute, la 43 de grade. Însă, după acea participare, m-au contactat cei de la „4 Deserts” și m-au întrebat dacă nu vreau să particip la cursele lor. M-am bucurat enorm, pentru că mi s-a oferit șansa să alerg la cel mai mare nivel.
– De la Botoșani spre toate colțurile lumii…
– Da, și nu a fost ușor. Prima dată am ales Iordania, pentru că era cea mai apropiată cursă de noi și mă costa cel mai puțin, pentru că, trebuie să o spun, de fiecare dată a trebuit să drămuiesc banii pe care i-am avut. Doar că, cu numai trei săptămâni înainte de a începe cursa, pentru prima dată în istoria competițiilor, aceasta a fost suspendată. Marocanii prinseseră un avion iordanian prăbușit și i-au dat foc pilotului, iar din cauza situației tensionate cursa s-a amânat. Mi s-a spus atunci că, în baza înscrierii de la cursa din Iordania, pot participa la oricare alt ultramaraton. Erau cursele din Chile, Namibia și cea din deșertul Gobi și, cum eram ținut din nou de latura financiară, am optat pentru deșertul Gobi, care era cel mai aproape de casă și, fiind vorba de Asia, implica costurile cele mai mici.
– Și când ți-a venit ideea să participi la cele două competiții, pentru că este vorba de două asociații, „4 Deserts” și „Canal Aventure”?
– (n.r. – râde) Păi după ce am concurat în toate cursele de la „4 Deserts” am vrut să-mi depășesc limitele. Participasem la cursa din deșertul Gobi, la cursa din deșertul Kalahari – Namibia, cursa din Patagonia – Argentina și cursa din deșertul Atachama – Chile. După aceste patru ultramaratone în deșert, mi s-a dat voie să particip la cursa din Antarctica. Trebuie spus că este obligatoriu să faci întreg circuitul cu cele patru curse pentru a ajunge în Antarctica.
– Ai fi reușit de unul singur?
– Nu! Niciodată nu s-a pus în discuție așa ceva, pentru că, am spus-o de fiecare dată – Nu Iulian Rotariu câştigă aceste curse, ci copiii cu autism pentru a căror cauză alerg, iar fără ajutorul celor din jurul meu – familie, colegi, prieteni, cunoscuți, sponsori, fără ajutorul românilor, nu aș fi reușit așa ceva. Fiecare a contribuit cu ceva, pentru că nu este suficient doar să vrei să ajungi la un punct, ci trebuie să fie o armonie între toate planurile. Și, peste toate, a contat enorm sprijinul doamnei Dana (n.r. – profesorul de atletism de la Liceul cu Program Sportiv, Daniela Iolanda Vieriu), care șlefuiește în fiecare zi la bucățica de pământ care sunt eu. Fără ea, nu aș fi reușit nici cea mai mică parte din aceste curse, pentru că Iulian Rotariu nu este niciun fir de nisip pe fundul mării.
– Cum te privesc acum ceilalți concurenți, când își dau seama că nu ești sportiv de performanță?
– Ei pun totul pe faptul că sunt pompier, deși sunt mulți concurenți care fac parte din alte structuri care presupun o pregătire fizică mult mai bună. Sunt unii care vin în curse cu staff-ul lor, iar cei care câștigă cursele se bucură de un anumit tratament. Nu că ar fi ridicați în slăvi, dar beneficiază de recuperare, nu mănâncă alături de ceilalți, doar că eu am fost de fiecare dată așa cum sunt. Îmi aduc aminte în Vietnam. Începuse deja pandemia, iar cei din Vitenam ne-au dat un rachiu, să bem fiecare câteva sute de grame să omorâm Covidul. Am băut și eu, am mâncat salate și fructe alături de ei, am mâncat porumb copt cu toată lumea, pe stradă. În schimb, ei au fost surprinși și spuneau că sunt foarte naționalist, arătând spre brățara tricoloră la mână.
– Ai o condiție fizică ce te ajută. A fost vreo zi în care să nu fi făcut mișcare?
– Nu a existat așa ceva. Dacă nu reușesc să alerg de dimineață, măcar de trei patru ori pe zi fac exerciții specifice. Vă dau un exemplu – trebuia să ajung în America de Sud – un zbor cu avionul de câteva ore, cu trei escale. Am căutat un loc în aeroport, un loc mai ferit, și am făcut câteva exerciții de mobilitate. Când am fost în Antarctica, au fost trei zile și trei nopți doar pe vas și nu aveam unde să alerg, dar doamna Dana mi-a spus ca de două-trei ori pe zi să fac câte o oră de joc de gleznă pentru că atunci când voi ajunge în cursă voi alerga de voi rupe pământul. Așa a și fost.
– Bazele sportive aproape că lipsesc… Cum reușești să te pregătești?
– Prima condiție este să îţi placă ce faci și să îți dorești. Faptul că îmi place să alerg, mă ajută să merg mai departe în tot ceea ce fac. În al doilea rând, trebuie să respecți planurile și să nu vezi totul ca o corvoadă. Apoi, este esențial să te transpui în condițiile în care va avea loc cursa și să încerci să simulezi. Am dormit pe izopren în bucătărie, cu geamul deschis. Cel mai dificil a fost atunci când a urmat o cursă în deșert, pentru că efectiv nu aveam unde să mă pregătesc. Puneam mai multe haine pe mine și alergam.
– Ce este mai dificil atunci când ești în cursă – să faci față efortului fizic, condițiilor climatice sau psihicului?
– Eu zic condițiilor meteo-climatice. Deșertul, de exemplu, este ca o relație cu o femeie – nu trebuie să îl învingi, ci trebuie să știi să te faci plăcut. Dacă reușești acest lucru, vei trece cu bine peste fiecare provocare. Sunt, însă, multe elemente care contează într-o cursă, începând cu diferențele de temperatură, de presiune, de fus orar.
– Cum reușești să rămâi motivat ?
– Eu cred că pe mine m-au ajutat rugăciunea și gândul bun. Nu este nicio rușine să abandonezi, pentru că totul este să te întorci cu bine din acea cursă, dar ce m-a motivat cel mai mult a fost faptul că acești copii ai căror cauză o reprezint nu termină niciodată cursa. Asta mi-a dat cea mai multă tărie să merg mai departe. Nu mă cred cel mai patriot, dar mă simt român, și inclusiv faptul că am de fiecare dată drapelul național cu mine mă stimulează. Sunt lucruri simple, dar ele mi-au dat de fiecare dată puterea să termin.
– Unde este locul tău – în curse, la ISU sau între copii?
– Cred că este o simbioză între ele. Faptul că am nimerit în această familie fantastică a pompierilor m-a ajutat foarte mult. La fel, copiii cu autism au insuflat în mine această dorință de a-mi depăși limitele, iar cursele de anduranță mi-au dovedit că orice se poate.
– Ce ți-a adus această experiență?
– Bucuria cea mai mare este că oamenii care mi-au fost alături au sprijinit și Asociația Părinților Copiilor cu Autism. Așa am știut că eforturile mele nu au fost zadarnice. Puțin sau mult, totul a contat. În plus, am descoperit niște oameni minunați, dar și o altă perspectivă asupra lumii. Pentru că, după ce am ajuns în mai multe colțuri ale lumii, am ajuns la concluzia că în România e o țară verde, în care se trăiește mult mai bine decât în alte locuri. Am văzut oameni care nu aveau nici apă de băut, am văzut copii nevoiași, am văzut urmele lăsate de conflicte. Da – nici noi nu le avem pe toate – dar numai simplul fapt că avem apă la robinet, iar copii noștri pot merge liniștiți la școală, și se pot întoarce acasă în siguranță, că îi putem avea aproape pe cei dragi, sunt aspecte care trebuie apreciate.
– Ai vreo amintire pe care nu ai povestit-o niciodată până acum?
– Sunt multe, pentru că fiecare clipă trăită lasă o amintire. Eram chiar după prima cursă în Sahara, alături de un alt român, Andrei Gligor, și ne întorceam cu avionul, cu Tarom. Nu exista tehnologia din ziua de astăzi și nici informațiile nu circulau ca acum, dar au venit două stewardese și ne-au întrebat dacă noi suntem românii care au fost la maraton și ne-au invitat să stăm la clasa bussines. Altă dată, eram la mănăstire lângă Zărnești și mă pregăteam pentru o cursă. Alergam prin pădure. Știam că zona era plină de urși, dar nu m-am intersectat cu ei până atunci. Într-o zi am avut un fel de presimțire că mă voi întâlni cu unul pe traseu și chiar i-am și spus părintelui lucrul ăsta. Așa a și fost. Când l-am văzut, am analizat situația – să o iau la fugă, mă ajungea imediat, să mă urc în copac, nu aveam nici o șansă, să mă iau la trântă cu el, nici atât. Am fluierat și am făcut un pas spre el. Unul mic. M-a privit, l-am privit și eu în ochi, după care a plecat, dar când am ajuns în locul în care a fost ursul, parcă am paralizat – nu mai puteam înainta, întrucât corpul meu refuza să mai execute orice comandă. Atunci mi-am spus în minte că trebuie să continui.
– Deci unele probleme apar la nivel mental…
– Așa se întâmplă, pentru că mulți nu sunt pregătiți să înfrunte dificultățile, fie în cursă, fie cele din viață.
– Toate acestea au fost tot de la început, dar te-ai gândit când vei renunța la ultramaratoane, ce vei face după?
– (n.r. – râde) La cei 46 de ani pe care îi am eu acum, nu cred că este sfârșit de carieră, ci început de carieră. La ultramaraton, trebuie să existe o anumită experiență de viață, de alergare. În plus, eu niciodată nu am plecat de acasă cu gândul să câștig acea cursă.
– În ce fel ți-au schimbat aceste curse felul în care privești lumea?
– Viața însăși este o aventură, pentru că, așa cum spuneau cei de la „Canal Aventure”, numai dorința de a ajunge la startul unei competiții este o aventură. Apoi urmează aventura din ultramaraton și cea de după. Pe de altă parte, viața este asemeni unei curse – trebuie să te pregătești, să știi ce îți dorești, să cunoști ce trebuie să facă să-ți atingi țelul, să respecți planurile și să încerci mereu să-ți depășești limitele.
