2 × one =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Închisoarea Pitești este fostul penitenciar din oraș, renumit pentru încercările de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste între 19491952.

 

Scopul experimentului de „reeducare” început în decembrie 1949 a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților și, în cele din urmă, alterarea personalității până la punctul obedienței absolute. Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între 1.000 și 5.000.

Suferința continuă făcea ca deținutul să își piardă personalitatea și demnitatea umană, ajungând la slăbiciune interioară, fapt ce favoriza implementarea în psihicul deținutului a unei conştiinţe sociale tipic comunistă.

Printre gardieni, care la rândul lor fuseseră foști deținuți, cel mai de seamă a fost Eugen Țurcanu. Acesta a făcut parte din «Frățiile de Cruce» ale legionarilor, în perioada anilor 1940-1941, urmând a părăsi Mișcarea Legionară după rebeliunea din  ianuarie 1941 și a se înscrie în Partidul Comunist Român. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de acesta. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității, Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina, a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice – Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”).

Procesul reeducării de la Pitești avea patru faze: demascarea externă, demascarea internă, demascarea publică, iar în ultima fază, deținutul este silit să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestuia.

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (demascarea externă). Cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au „recunoscut” păcate imaginare.

A doua etapă, demascarea internă, avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.

Umilirea publică era aplicată, de obicei în faza a treia (demascarea morală publică); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. De exemplu, deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte. Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau comportamente perverse.

Pe lângă violența fizică, deținuții erau obligați să facă diferite munci umilitoare (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante, deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii „reeducării” includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.

Majoritatea deținuților din penitenciarul de la Pitești erau legionari. Alături de ei se găseau și naţional-ţărănişti, liberali sau evrei sioniști. Printre deținuți, se găsesc persoane precum Alexandru Todea, Dumitru Bordeianu, Corneliu Coposu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Eugen Măgirescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Oprişan, Mihai Iosub, Ioan Pintilie sau preotul Roman Braga.

Sute de victime

 

În penitenciarul Pitești au murit în urma torturilor între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște numărul total al acestora, iar cauza morții era falsificată în certificatul de deces.

În1952 procesul a fost oprit de autorități. Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780). Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Patru dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate în anul următor, au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp. Curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România, ceea ce era, evident, complet fals. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă. Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.

Nici măcar în Gulagurile sovietice nu se întâlnesc metodele de la Pitești, descrise pe larg de Virgil Ierunca, în cartea ”Fenomenul Pitești”, scrisă în urma discuțiilor cu cei torturați.

Singurul stat cu procese similare de reeducare va fi China. Fenomenul Pitești va depăși însă în oroare reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.

Germenii ororilor au pornit de la Suceava

 

Rămas în istorie sub numele de „experimentul Piteşti” după principala închisoare în care s-a desfăşurat, germenii săi se găsesc de fapt într-o altă temniţă politică, cea de la Suceava. Aici au fost încarceraţi începând cu mai 1948 studenţii anticomunişti de pe întreg teritoriul acestei provincii. Printre ei, două personaje care aveau să iniţieze mişcări de „reeducare” şi să intre în conflict din cauza punctelor de vedere diametral opuse: Alexandru Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu.

Încă din toamna lui 1948, Bogdanovici a încercat să convingă prin discuţii mai mulţi lideri ai celor arestaţi de necesitatea adoptării unei atitudini pro-comuniste în închisoare în scopuri oportuniste, pentru a fi eliberaţi ori pentru a-şi uşura pedepsele. Respinsă de majoritatea celor închişi, acţiunea sa a atras interesul oficialilor din Ministerul de Interne, care au preluat-o şi au început să selecteze alţi deţinuţi pe care să îi folosească în implementarea unui sistem de „reeducare” violentă. Cel care s-a impus pentru acest rol a fost un student comunist de la Facultatea de Drept, închis pentru nedenunţarea legăturilor sale din adolescenţă cu Frăţiile de Cruce (organizaţii de tineret ale Mişcării Legionare). Revanşard, oportunist, cinic şi de un sadism ieşit din comun, Eugen Ţurcanu a fost instrumentul perfect în mâna Securităţii, care l-a transferat în închisoarea din Piteşti imediat după ce l-a instruit.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi. Noii sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni. Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare. Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte. Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge. Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist. Următoarele solicitări din partea agresorilor aveau să lămurească pe toată lumea că nu era vorba nicidecum de o schimbare de mentalitate, de o adaptare benevolă la regulile noii societăţi, ci de lucruri mult mai abjecte: turnătorie, tortură continuă, blasfemie şi compromitere.

se încarcă...

Apreciază calitatea articolului

1 VOTURI - MEDIE: 5,00
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Se încarcă...