30 de ani de la moartea comunismului – Iugoslavia

0

Iugoslavii au ieșit din comunism printr-o serie de războaie îngrozitoare, care au arătat unde poate duce naționalismul, când folosit de oameni politici.

După al Doilea Război Mondial, Iugoslavia a devenit o republică federală, sub conducerea lui Iosip Broz Tito. Inițial un pupil ascultător al lui Stalin, Tito nu a mai fost de acord ca sovieticii să se bage în treburile iugoslave, iar Stalin a rupt relațiile cu Tito. Paradoxal, în urma acestei rupturi, s-a întărit relația între populația iugoslavă și partidul comunist iugoslav. Dar comuniștii au avut de luat măsuri în plus pentru a păstra această relație. În primul rând, au renunțat la colectivizare. Până în 1975, din suprafaţa totală arabilă de peste 10 milioane de ha, ţăranilor le aparţineau 8,4 milioane. Tot lor le aparţineau peste 90% din maşinile agricole şi animale. În industrie erau comitete muncitorești care conduceau fabrici și nu exista planificare. Statul a renunţat și la poziţia ateistă militantă, antibisericească, promovată intens imediat după 1945. A fost menţinut sistemul celor şase republici, care apăreau în actele oficiale în următoarea ordine: Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Croația, Macedonia, Slovenia şi Serbia, ultima republică cuprinzând şi două regiuni, apoi provincii autonome, respectiv Vojvodina şi Kosovo.

Decădere după moartea lui Tito

Iosip Broz Tito a murit pe 4 mai 1980. Avea peste 60 de ani de activitate comunistă, dintre care 43 de ani fusese în fruntea partidului comuniştilor din Iugoslavia. Fusese, neîntrerupt, şef de guvern şi apoi preşedinte de republică.

Reţeta lui Tito de a-i pune pe ruși și americani să plătească în mod egal pentru o ţară cu importanță strategică, situată la intersecția „blocurilor” militare, nu a mai funcționat după moartea sa.

După căderea Cortinei de Fier, Iugoslavia nu mai era importantă, iar modelul iugoslav, cunoscut ca fiind calea de mijloc între comunism și societatea liberală a început să nu mai funcționeze.

Odată cu declinul economic au izbucnit şi luptele pentru distribuție. Croații au revendicat veniturile provenite din turism și au refuzat să transfere banii la Belgrad. Slovenii, „șvabii” Iugoslaviei, care au produs microcipuri în Ljubljana încă din anii 1970, s-au gândit la fel: de ce să co-finanțăm kosovari amărâţi, care încă mai scot apa din fântână?

Venise vremea naționaliștilor, federația celor șase republici și două provincii autonome deja risipindu-se.

Separatiştii câştigă primele alegeri

În 1987, Slobodan Milošević a ajuns la putere în Serbia și printr-o serie de manevre populiste a obținut controlul de facto asupra Kosovo, Voivodinei și Muntenegrului, reușind să dobândească un mare sprijin din partea sârbilor pentru a-și urmări politica de centralizare. Intereselor lui Milošević i s-au opus liderii partidelor din Slovenia și Croația care solicitau o democratizare mai mare. În 1990, Liga Comuniștilor din Iugoslavia s-a dizolvat, după ce comuniștii au pierdut puterea în fața partidelor separatiste în urma primelor alegeri multipartite care s-au desfășurat în întreaga țară, cu excepția Serbiei și Muntenegrului, unde au fost câștigate de Milošević și aliații săi.

10 milioane de morţi într-un deceniu

Începând din 1991, fiecare republică își declară independența (numai Serbia și Muntenegru au rămas în federație), însă statutul minorităților sârbe din afara Serbiei a rămas nerezolvat. După câteva incidente interetnice, au izbucnit „războaiele iugoslave”, o serie de conflicte violente care au avut loc între 1991 și 2001 și au îngrozit toată Europa prin atrocitatea luptelor. Practic, s-a bătut toată lumea cu toată lumea. Războialele au fost descrise ca fiind conflicte între cetățenii din fosta Iugoslavie din motive religioase, etnice, economice și politice, mai ales dintre sârbii pe de o parte și croațiibosniacii și albanezii pe de altă parte; de asemenea și dintre bosniacii și croații din Bosnia și Herțegovina și macedonenii și albanezii din Macedonia. Numărul victimelor nu este pe deplin cunoscut nici astăzi, dar se consideră că și-au pierdut viața în acele conflicte peste zece milioane de oameni.

În cele din urmă, războaiele s-au încheiat cu noi state independente pe harta Europei, dar și o mare parte a Iugoslaviei rămasă săracă și distrusă. Adesea descrise ca fiind cele mai mortale conflicte din Europa, după al Doilea Război Mondial, războaiele iugoslave au fost caracterizate de masive crime de război și purificări etnice. Au fost primele conflicte după Al Doilea Război Mondial considerate oficial genociduri, iar multe dintre persoanele cheie participante au fost ulterior acuzate de crime de război. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) a fost înființat de ONU pentru a judeca aceste crime.

Noile state apărute în urma războaielor iugoslave, acum democrații parlamentare toate, sunt:

Serbia – capitala Belgrad, populație şapte milioane de locuitori. Începând din 2014 negociază aderarea la UE cu perspectiva aderării la Uniunea Europeană până în 2025. Din 2007, Serbia aderă formal la politica de neutralitate militară. O economie cu venituri medii spre ridicate, dominată de sectorul serviciilor, urmat de sectorul industrial și agricultură, țara se situează relativ sus pe indicele dezvoltării umane și are 870 km de autostradă.

Bosnia Herțegovina – capitala Sarajevo, este considerată copilul problemă al Europei de către oficialii Uniunii Europene. Țara este condusă încă de naționaliști, sârbii încearcă să o readucă în sfera lor de influență, iar economia este încă slabă, țara fiind devastată de războiul din anii 90.

Croația – cu capitala la Zagreb, populație patru milioane de locuitori, este țara care se simte cel mai bine în afara fostei Iugoslavii. Țara a cunoscut un ritm accelerat de dezvoltare și este membru UE din 2011 și membru NATO din 2009. Are o economie cu un venit ridicat, turismul producând 20% din PIB. Croația și-a dublat în 15 ani numărul de kilometri de autostradă, de la 649 km în 2002 la 1.300 km în 2019, însă investițiile au adus și mari datorii externe.

Slovenia – cu capitala la Ljubljana, cu o populație puțin peste două milioane de locuitori, este membru UE și NATO. Slovenia are o economie dezvoltată și este, pe cap de locuitor, cea mai bogată dintre țările slave după PIB-ul nominal. A fost la începutul anului 2007 primul nou stat membru al UE care a introdus euro ca monedă, înlocuind tolarul. Slovenia beneficiază de o forță de muncă bine educată, o infrastructură bine dezvoltată (533 km autostradă) și de o locație la intersecția unor rute comerciale principale.

Macedonia de Nord – denumită până în 2019 Macedonia, are capitala la Skopje și puțin peste 500.000 de locuitori. A avut mari probleme cu numele țării după ieșirea din federația iugoslavă, pentru că grecii au o provincie care se numește Macedonia. Cam cum e la noi cu Moldova, numai că grecii s-au opus cu tărie ani de zile să existe o țară care să aibă numele unei provincii grecești. Țara este candidat la intrarea în UE și a cerut să fie admisă și în NATO. Clasat ca al patrulea „cel mai bun reformator stat” din 178 de țări clasificate de către Banca Mondială în 2009, Macedonia de Nord a implementat considerabile reforme economice. Comerțul reprezintă mai mult de 90% din PIB-ul din ultimii ani. Așa mică cum e, are și 317 km de autostradă.

Kosovo – cu capitala la Priştina, este un stat parțial recunoscut și cu teritoriu disputat. Și-a autodeclarat independența față de Serbia în februarie 2008. E recunoscut ca stat suveran de către 101 state membre ONUSerbia nu recunoaște secesiunea Kosovo. În cadrul Uniunii Europene este recunoscut de 23 din cele 28 de state membre. Are și 162 de kilometri de autostradă, cu o populație de 1,8 milioane locuitori, preponderent musulmani. Economia kosovară rămâne slabă, fiind una din cele mai sărace provincii din Europa.

Deja ai votat!
se încarcă...