13 − three =

A password will be e-mailed to you.

Virgil COSMA
jurnalist

Vă aduceți aminte de Mona Pivniceru în ipostaza de ministru al Justiției? Scandaluri mediatice au fost destule pe seama ministeriatului fostei judecătoare de la Curtea de Apel din Iași. Ce a rămas din acel noian de vorbe risipite pe toate canalele de comunicare? Că ar fi fost fotografiată în mașina fiului lui Adrian Năstase. Sau că ar fi avut o relație de concubinaj cu fostul avocat ieșean Mihail Vlasov, cel care tot încerca să pună mâna pe Registrul Comerțului. Ce relevanță aveau acele așa zise dezbateri în raport cu desfășurarea actelor de justiție, cu sistemul, în general? Niciuna.
În aceeași situație se află acum ministrul de care Dragnea încearcă să scape, Tudorel Toader. Nu intenționez, nici pe departe, să-i apăr prestația sau să-l căinez pentru situația în care s-a vârât voluntar, ba chiar cu aplomb. Vreau doar să atrag atenția că între vorbele din spațiul public românesc și fapte este o distanță uriașă, de cele mai multe ori neacoperită vreodată. În realitate, procesele țin tot șapte ani, până faptele se prescriu sau una dintre părți alege să se judece de pe lumea cealaltă. În realitate, finanțarea negociată cu BERD pentru informatizarea întregului sistem a rămas la stadiul de enigmă cosmică. Nu știm, din surse publice, dacă banii s-au luat – era vorba de 60 milioane euro – și s-au prăpădit pe contracte cu dedicație sau toată afacerea a rămas baltă. În realitate, situația instanțelor și a arhivelor nu s-a îmbunătățit, instituțiile din sistem nu s-au nici renovat nici reformat, condițiile din penitenciare sunt aceleași, obediența magistraților față de structuri oculte ale puterii este și ea neschimbată. Și astea ar trebui să conteze.
Ne-am lăsat furați de spectacolul jalnic al fugii neostoite a unui dictator de carton, clovn nefericit al propriilor fantasme, de brațul legii. O țară întreagă a uitat de prioritățile ei firești și așteaptă încremenită deznodământul: face sau nu face pușcărie? Mi-este aproape imposibil să înțeleg cum, la distanță de o generație după Revoluție, având calitatea de membri în cel mai select club al democrației mondiale, România a ajuns să treacă prin așa ceva. Pricopsită cu un personaj de bâlci și să nu-și găsească resurse să scape de el. Chiar cu preluarea discursului naționalist-populist de peste ocean, chiar cu mituirea unei părți – restrânse, totuși – din populație, chiar cu excesele evidente ale celor pe care-i acuză el ca fiind un așa-zis „stat paralel”, o țară cu toate instituțiile democratice funcționale nu poate neutraliza un grup condus de o mână de infractori dovediți?
Revenind la Toader, asta voiam de fapt să spun, reformele în justiție erau necesare. Din tot pomelnicul de schimbări propus, chiar și în accepțiunea celor mai înverșunați adversari ai săi, doar patru puncte erau nocive. Acelea trebuiau atacate și nu legea de schimbare în ansamblul ei. Nu insist acum asupra lor, s-a discutat prea mult la vremea propunerii acelor texte de lege. Ce a făcut el? A încercat să le strecoare, în formulări alambicate, care să nu atragă atenția, și le-a pasat Parlamentului. La fel și cu mult așteptatele, de către grupul de infractori, ordonanțe care să arunce în aer toate dosarele de corupție din ultimii 15 ani, în fond o amnistie mascată. Ce a mai făcut? A fost părtaș la eliberarea intempestivă a unui uriaș contingent de deținuți de drept comun, chiar dacă pentru asta s-a prevalat de constrângerea CEDO asupra României.
Cum putut să facă toate astea în interiorul legii? Explicația este relativ simplă, deși greu de acceptat de către adversari: cu știință de carte și colaborare cu juriști de aceeași speță. Este școala juridică ieșeană, de aceea am invocat și exemplul Monei Pivniceru la început. Este ceea ce le-a lipsit consilierilor prezidențiali și juriștilor Opoziției. A spus că fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kovesi, a comis abuzuri. Opoziția trebuia să-i desființeze raportul cu citate din legi, jurisprudență și cutume juridice. Nu cu „vai, dar una ca asta nu se poate”. Jurista aparatului prezidențial a combătut la CCR cu argumente ridicole și de procedură. Nu a îndrăznit să intre pe fond, deși avea argumente suficiente. Mă tem că nu le cunoștea. Aceeași situație și în ce privește bătălia pe compunerea completelor de judecată de la ÎCCJ. Toader și ceilalți juriști angajați de PSD au pretins că ar fi fost ilegal constituite. Unde au fost argumentele apărării și demontarea unui atac perfid? Nicăieri. Și nu pentru că ele nu există, ci din același motiv precum cel citat mai sus: mă tem că ele erau necunoscute celor care ar fi trebuit să le invoce.
Democrația, societatea liberă de constrângeri, libertatea nu sunt date de la natură. Sunt sisteme, stări posibile prin respectarea de comun acord de către membrii comunității a unor reguli. Cu pedepse aspre pentru cei care le încalcă, fiindcă încălcările lor nesocotesc binele general, dacă nu al tuturor măcar al majorității. Or, scena politică de la noi exprimă acum, în cvasi-totalitatea ei, tocmai reversul stării de normalitate, domnia de neînțeles a imposturii. Cu sau fără Toader, societatea românească va merge înainte. Dar fără știință de carte, în niciun caz.

Apreciază calitatea articolului

15 VOTURI - MEDIE: 5,00
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...